Muzeul preoților eroi din Parohia Radomirești

În muzee ți se întâmplă uneori să trăiești confuzionat între admiraţie şi sinceritate. Viața nu ne face însă perfecţi. Ceea ce este perfect există doar în muzee. Acolo trecutul rămâne viu și puternic, ca un adevărat arsenal cu care o comunitate, un popor, îşi apără originea, identitatea şi tot ce moştenește de la străbuni. Recent, am vizitat micul muzeu al Parohiei Radomirești, din județul Olt. Aici, părintele paroh Mihai Vânătoru, protopop de Caracal, conservă o bucată de istorie referențială a neamului nostru unde, paradoxal, trăiești, deopo­trivă, admirativ și sincer.

Am ajuns la Rado­mirești, în Episcopia Slatinei și Romana­ților, într-o zi însorită, care „spărsese” corsetul de gheață al unei ierni pricăjite, pregătindu-se parcă să primească mai devreme primăvara. Deși începuturile acestei așezări se coboară mult în istorie – vechea denumire a satului, „Crăciuneii de Jos”, conservă în sine conotații creștine, iar biserica actuală a satului, adevărată catedrală, trecută bine și ea de 100 de ani, poartă în amintiri numele unor vechi și generoase familii filantrope -, motivul vizitei noastre îl constituie muzeul parohiei. Spațiul în care părintele protopop Vânătoru a adunat, mai ales, obiecte ce amintesc de jertfa unor preoți căzuți pe câmpurile de luptă ale celor două războaie mondiale.

Pomelnicul eroilor

Părintele Mihai Vânătoru este om al satului și preotul comunității din 1986. De mic a fost fascinat de povestirile bătrânilor, mai ales de cele referitoare la front. „Ca un omagiu adus eroilor din cele două războaie mondiale, slujitori ai Sfintelor Altare sau simpli enoriași, am reușit să aștern pe hârtie povestea fiecăruia dintre ei. Așa s-a născut volumul «Și noi am fost acolo… la porțile cerului, sau slujitori ai Sfintelor Altare din vechile județe Olt și Romanați, în cele două războaie mondiale». Am intitulat așa lucrarea pentru a arăta că oamenii, pe front, când stau cu moartea în față, sunt ca și la porțile cerului. Pe unii cerul i-a primit, pe alții i-a îngăduit și i-a lăsat să se întoarcă acasă să-și spună povestea”, povestește părintele.

În biserică, în dreapta altarului, se află pomelnicul celor căzuți în războaie și un tablou cu fotografiile unor eroi ai satului.

„Biserica este spațiul din care oamenii își trag seva spirituală. Același lucru putem spune și despre acest loc, unde veșnicesc eroii satului nostru. De aici creștinii își trag seva vieții și puterea de a rămâne drepți în fața problemelor care le copleșesc viața. Sunt aici cu numele eroi din Războiul de Independență, eroi din Primul Război Mondial, care au căzut prizonieri și au murit prin lagărele din Austro-Ungaria și de prin alte părți. Tot aici sunt trecuți și eroii din cel de-al Doilea Război Mondial, cu fotografiile unora dintre ei. Păstrăm și un brevet al tânărului Haralambie Titirigă, care s-a acoperit de glorie în luptele Primului Război Mondial. Deasupra, în cafas, am organizat un muzeu cu exponate foarte valoroase, un loc în care am strâns istoria satului și a zonei”, mai spune părintele.

Preoții martiri

În muzeu, spațiul a căpătat profunzime. Aici, de la fragmentele de ceramică și topoarele din epoca pietrei șlefuite, de la ceramica din epoca romană, descoperită în vatra satului, și până la uneltele și costumele populare, la vechile steaguri bisericești și icoane, timpul așezat peste ele a prins miros de dăinuire.

„Muzeul este de fapt închinat preoților militari din zona noastră. Avem, spre exemplu, exponate care au aparținut părintelui Ștefan Ionescu Cazacu, din perioada în care s-a aflat pe frontul de la Mărășești. Păstrăm cu mare cinste și sfințenie epitrahilul lui de pe front, Sfântul Antimis pe care a slujit, cutiuța de împărtășanie și două lingurițe pe care le-a folosit în timpul slujbelor. Mai avem fotografii ale părintelui, un fragment din ziarul «Curierul», din anul 1929, care relatează despre felul în care a fost descoperit trupul lui când a fost dezhumat pentru a fi depus în Mausoleul de la Mărășești: cu mâinile neputrezite! Părintele a trecut la Domnul la 1 decembrie 1918, chiar în ziua în care la Alba Iulia se proclama Marea Unire, în urma unor răni primite în noaptea de 18/19 decembrie 1917”, afirmă părintele Vânătoru. În muzeu se mai află și obiecte care au aparținut preotului Constantin N. Păunescu, care a slujit în Parohia Radomirești din anul 1912.

„În 1917, când nemții au intrat în țară, au ajuns și la noi în sat, unde au campat și au rechiziționat bunuri de la oameni. Pe părintele Păunescu l-au scos din casă și acolo au cazat câțiva ofițeri. Iar în biserică au băgat caii și soldații, care dormeau cu trupurile pe icoane. Părintele, care avea doar 26 de ani, a protestat pe lângă preotul lor confesor. Pentru acest curaj, cineva, se pare, i-a «organizat» un atentat. O slujnică din familia părintelui, aprinzând focul în sobă, în luna februarie, a fost omorâtă pe loc de o grenadă pusă acolo, care a explodat. Nemții au sărit și au stins incendiul, descoperind cu acest prilej scrisorile în limba franceză, primite de la colegii părintelui care studiau în Franța. Ocupanții au spus că sfinția sa este spion, l-au arestat pe 10 februarie 1917, a doua zi l-au dus la comandamentul german de la Drăgănești, unde pe 16 februarie l-au judecat. În ziua următoare, l-au executat la marginea loca­lității. De la el ne-au rămas o fotografie și un Catavasier, cu semnătura sfinției sale. În aceeași săptămână în care fost împușcat, la numai patru zile distanță, pe frontul din Moldova murea și fratele lui, Ilie N. Păunescu, învățător normalist. Mai târziu, familia a ridicat un monument pe locul unde fusese executat preotul Păunescu, iar la casa părintească au ridicat un altul în amintirea celor doi frați eroi. Pentru prezentul nostru, toți acești oameni reprezintă un exemplu și acea sevă care se revarsă continuu, vie, de la care noi învățăm bărbăția, curajul și patriotismul”, continuă părintele paroh.
Am părăsit muzeul preotului Vânătoru impresionat și măcinat de o întrebare: Noi, cei de astăzi, ce vom lăsa în urma noastră mai de preț decât lucrul mâinilor noastre? Ajuns acasă și citind cartea părintelui „Și noi am fost acolo… la porțile cerului”, am înțeles că, da, putem lăsa ceva mai de preț, ce au lăsat și cei pomeniți în acest reportaj: demnitatea, cinstea și numele de om, așa încât urmașilor să nu le fie rușine cu noi…

Dumitru Manolache

This slideshow requires JavaScript.

sursa: ZiarulLumina.ro