CUVÂNTUL IERARHULUI
PRAZNICUL PE CARE NU L-A ÎNȚELES NIMENI!…
Duminica Floriilor
– Ioan 12, 1-18 −
Se auzise că mai marii iudeilor au pus la cale să-L omoare. Nu pentru că nu fuseseră și ei uimiți de cuvintele Lui, că nu fuseseră mișcați de minunile săvârșite de El, sau că I-ar fi subestimat faima tot mai mare de care se bucura în popor. Nu! Prinseseră ură pe Domnul, pentru că pe ei îi ignora. Nu Se arătase deloc dispus să intre în „cercul” lor; în anturajul lor. Ba încă nu pierduse nicio ocazie să-i mustre pentru formalismul, pentru fățărnicia și pentru împietrirea inimii lor (Mt. 23). De aceea, confruntarea cu ei era iminentă.
Domnul Însuși a profețit-o în două rânduri (Lc. 9, 22 și 44) și, speriat, Petru L-a sfătuit să nu mai meargă la Ierusalim. Însă sfatul lui a fost taxat, fără menajamente, drept ispită: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești, că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Mt. 16, 23) Ucenicii nu înțeleseseră nimic din ce le spusese. Tot muritori fricoși rămăseseră…
Venind astăzi la Ierusalim, surpriză!… Nu-L așteptau nici fariseii și cărturarii cătrăniți și dornici să-I plătească pentru felul cum îi tratase ani de zile, nici soldații romani, ca să-L aresteze pentru organizarea de „grup infracțional”. Dimpotrivă! S-a petrecut sublimul de dinainte de ridicol! Poporul, liber de manipulare (încă!), L-a primit „ca pe Împăratul”, spre disperarea căpeteniilor care au crezut pentru o clipă că mulțimea chiar Îl va înscăuna rege și fără dânșii (In 12, 19). Dar, nu!… Nu putea fi așa! După ce nu L-au înțeles mai marii poporului, și după ce nu L-au înțeles nici chiar ucenicii Săi, a veni rândul ierusalimitenilor să nu Îl înțeleagă. Cât despre stăpânirea romană, aceea nici nu se sinchisea prea mult să priceapă ceva!
Primit ca un rege, Hristos a încălecat în derizoriu pe un măgăruș. Ovaționat cu osanale împărătești, a protestat prin tăcere. Aclamat cu bucurie și spirit naționalist exaltat, S-a arătat abătut și rece. Era modul Lui de a Se desolidariza de „bâlciul” spontan ce cuprinsese Ierusalimul; de confuzia totală ce stăpânea orașul sfânt. De aceea, condus cu alai la templu, Domnul i-a „biciuit”… tot pe ei, pe iudei, pentru lipsa de cuviință față de Casa Domnului (In 2, 13-16; Mt. 21, 12-13).
„Ce face Acesta?!…” se vor fi întrebat iudeii dezamăgiți. „Cine Se crede El? De templu ne pasă nouă, sau de stăpânirea romană?…” „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36) a mai încercat Hristos încă o dată să-i lămurească, insistând că menirea Lui era să facă „lucrările Tatălui Său” (In 10, 37). Degeaba, însă! Obsesiile lor erau prea pământene, iar ambițiile lor prea omenești. Și văzând că Iisus Se arată gata de „luptă” mai degrabă cu smochinul neroditor (cu ei, adică − Mt. 21, 19), decât cu invadatorii romani, L-au dat în mâinile acelora ca să-L răstignească. Sub ce acuzație? Acum vine ridicolul: pentru că a uneltit împotriva stăpânirii, dorind să fie rege al iudeilor (Mt. 27, 37).
Dragii mei,
Contemporanii nu L-au înțeles deloc atunci pe Domnul! Noi înțelegem, măcar acum, lucrarea Lui? Îi înțelegem misiunea mântuitoare? Înțelegem că a venit în Ierusalim înadins ca să moară, doar-doar ne va cuceri cu patima și moartea Sa, dacă prin învățătura dumnezeiască și prin minunile săvârșite nu a putut nicicum să ne convingă? Acum L-am înțeles pe Domnul? Și, dacă da, ce facem?…
Hristos Și-a dat viața pentru noi! Noi Îi dăm, în schimb, viața noastră? E prea mult? Dar atunci, măcar Îl ascultăm, împlinindu-I poruncile? Nu? Nici asta? Dar se poate, atunci, măcar să-I dăruim câtuși de puțin atenția noastră? Măcar un gând de sfântă înțelegere la acest praznic pe care nu l-a înțeles nimeni la vremea aceea? Măcar atât putem?…
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
