Dușmănim, sau… iubim?

Dușmănim, sau… iubim?

CUVÂNTUL IERARHULUI

Duminica a XIX-a după Rusalii

(Iubirea vrăjmașilor – Lc. 6, 31-36)

Ai dușmani? Da? Și care este atitudinea ta față de ei?

– Îi dușmănești la rându-ți?

– Îi desprețuiești?

– Îi ignori?

– Disimulezi că nu vă dușmăniți?

– Cauți să te comporți frumos, în speranța că dușmănia se va stinge de la sine?

Te întreb, pentru că evanghelia de astăzi ne recomandă cu totul altceva: „iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi!”

Știu, o să spui că este imposibil să-i iubim pe vrăjmașii noștri, că Biserica iar umblă cu idealuri nerealizabile… Cine își poate iubi dușmanii?! Păi… Mântuitorul Hristos a făcut-o, atunci când S-a rugat pentru cei care L-au răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Lc. 23, 34) și când i-a iubit pe cei care L-au omorât: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (In 15, 13). O să zici: Bine, dar El era Dumnezeu!… Și te întreb și eu iarăși: Dar, Sfântul Arhidiacon Ștefan ce era? Dar atâția mucenici care mergeau la moarte bucuroși și nepurtând niciun fel de pică celor ce-i omorau, ci dimpotrivă?…

Domnul Hristos ne învață că cel mai bun răspuns la rău este binele! Oricare altă atitudine nu face decât să înmulțească răul; doar binele poate converti răul. Auzi ce spune și o frumoasă creație literară românească:

Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău

E silit a recunoaște că ești bun și dânsu-i rău[1]

Nici dreptatea crudă a Vechiului Testament („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” – Ieșire 21, 24), nici răzbunarea sălbatică specifică lumii păgâne, nici exageratul orgoliu caracteristic cavalerilor Evului Mediu și nici hiper-obsesia omului modern pentru „drepturile omului” nu ne îngăduie alt răspuns la dușmănia vrăjmașilor, decât numai iubirea experimentată personal de către Hristos și propovăduită nouă ca singura cale de a-l câștiga pe fratele nostru. Ascultați ce anume l-a convertit la creștinism pe Sfântul Pahomie cel Mare:

Păgân după părinți, convertirea lui se datorează unei întâmplări petrecute pe vremea când era oștean în armata romană.

Într-unul din lungile și grelele marșuri ale oștirii, într-o zi foarte toridă de vară, a ajuns într-un sat locuit de creștini. Cum ostașii s-au așezat să se odihnească, fiind foarte însetați, au venit la ei mai mulți localnici cu apă rece, cu mâncare și cu fructe, îmbiindu-i să guste din ele. Ba mai mult, îi invitau și în casele lor, pentru odihnă. Acest lucru i se păru uimitor lui Pahomie, căci armatele romane nu erau bine văzute de către popoarele cucerite. De aceea, extrem de uimit de această primire, și-a întrebat superiorii:

− Ce fel de oameni sunt aceștia care îi ospătează pe dușmanii lor?

− Sunt creștini! i s-a răspuns. Ei cred într-un Dumnezeu nou, în Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit evreii. Dumnezeul lor le-a poruncit să meargă până acolo cu iubirea de aproapele, încât să-și iubească până și vrăjmașii. Le-a spus lor Hristos că, dacă Îl ascultă și Îi împlinesc această poruncă, vor avea viață veșnică.

− Cu adevărat, minunat trebuie să fie Dumnezeul creștinilor, căci aceasta este iubirea desăvârșită! exclamă Pahomie.

De atunci a început el să îi respecte pe creștini și, în scurt timp, luând învățătură de la preoții lor, a primit și botezul. Apoi, apucând calea pustiului, în acela a locuit ca într-o grădină de flori, până la sfârșitul vieții sale, bine plăcând Domnului și, pentru petrecerea sa sfântă, s-a învrednicit el de mare cinste, căci Dumnezeu i-a încredințat printr-un înger regulile de viețuire ale cinului monahal”.

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei și Romanaților


[1] Replică celebră în piesa de teatru Răzvan și Vidra, de Bogdan Petriceicu Hașdeu.