4 februarie 1925. În sala din palatul său de la Mănăstirea Antim, înălţat cu ceva mai mult de un deceniu în urmă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române adopta, într-o atmosferă de înaltă solemnitate şi însufleţire, o hotărâre istorică: „În vederea maturităţii şi puterniciei neamului românesc, devenit astăzi, prin mila lui Dumnezeu şi prin puterile lui, liber şi întregit, în vederea obligaţiunii acestui popor de a-şi pune în valoare, pentru progresul şi civilizaţia omenirii, maturitatea şi puternicia lui de azi şi de mâine prin toate instituţiunile şi mijloacele pe care le-ar crede el necesare acestui scop, şi pe baza mai ales a autocefaliei noastre bisericeşti, adică a dreptului Bisericii Ortodoxe Române de a dispune liber de sine cum va găsi cu cale, în afară – bineînţeles – de dogme, de morală, de cult şi de canoanele în legătură cu acest depozit comun şi obligatoriu pentru toate Bisericile popoarelor ortodoxe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte în şedinţa sa de astăzi, 4 februarie 1925, cu consimţirea şi a Onoratului Guvern, înfiinţarea Patriarhatului românesc, întâiul stătător al colegiului episcopal românesc având a se intitula, pe viitor, Arhiepiscop al Bucureştilor şi Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României“.

Statornicie şi vocaţie pururea îmbogăţitoare de har şi de rodire

Dăltuite în stânca tare a celor aproape două milenii de istorie creştină pe pământul românesc, aceste cuvinte erau menite să dăinuiască, peste vreme, ca o nobilă efigie a statorniciei şi a vocaţiei pururea îmbogăţitoare de har şi de rodire. Ele veneau din timpurile apostolice ale deodată începutului poporului şi al creştinismului românesc. Veneau din vremurile în care, între Dunăre şi Marea Neagră, luau fiinţă mulţime de eparhii încununate, în secolul al VI-lea, prin strălucirea Arhiepiscopiei cvasiautocefale de la Tomis. Veneau din lumina adaosului de secole în care existenţa statelor româneşti de sine stătătoare nu s-a putut întemeia, din veacul al XIV-lea înainte, fără de organizarea vieţii bisericeşti în cadrul unor mitropolii cu pregnantă personalitate în lumea Ortodoxiei.

Veneau din faptul că mitropoliţii Ţării Româneşti şi ai Moldovei purtau, încă de la început, titlul de „exarhi patriarhali“ şi de „exarhi ai plaiurilor“ de dincolo de Carpaţi, context în care, în prima jumătate a secolului următor, pe fondul încercării de refacere a unităţii creştine de la Florenţa (1439), precum mărturiseşte Dimitrie Cantemir în a sa „Descriptio Moldaviae“, papa Eugeniu al IV-lea (1431 – 1447) putea avansa deja promisiunea titlului de patriarh pentru mitropolitul Damian al Moldovei. Veneau din acele vremuri în care puterea armiilor voievozilor noştri, întărită de puterea credinţei, străjuia nu numai la fruntariile libertăţii ţărilor noastre, dar şi la acelea ale întregii Creştinătăţi europene.

Veneau din îndreptăţirea domnitorului Ieremia Movilă (1595 – 1600, 1606) şi a fratelui său, mitropolitul Gheorghe al Moldovei (Â1605), de a cere patriarhului Meletie Pigas al Alexandriei (1590 – 1601), locţiitor pe atunci şi al scaunului de patriarh ecumenic al Constantinopolului, ridicarea Bisericii Moldovei la rang de Arhiepiscopie, solicitare urmată de dreptul acordat de patriarh mitropolitului de la Suceava de a purta mantie cu patru râuri, faţă de cea cu trei a celorlalţi ierarhi, ceea ce reprezenta, precum remarca Nicolae Iorga, expresia unei „demnităţi patriarhale“.

Veneau din bogăţia şi căldura vetrei Ortodoxiei Româneşti care nu hrănea şi încălzea doar sufletul şi viaţa poporului român, ci răzbătea până departe, în toate zările Ortodoxiei, spre a fi de ajutor şi de mângâiere Bisericilor surori aflate în cuprinsul şi sub apăsarea stăpânirii otomane.

Era vremea când patronajul ctitoricesc şi generozitatea domnitorilor români se revărsau, neîntrecute, asupra tuturor ţinuturilor Răsăritului ortodox, de la Athos, din Balcani, Grecia şi insulele din Egeea şi Mediterana, până la Ierusalim, Sinai, Alexandria, Antiohia şi Georgia.

Era vremea când tiparul nostru bisericesc dădea cărţi de slujbă şi de învăţătură pentru credincioşii ortodocşi de limbă slavă, greacă, arabă sau armeană şi când Sinodul de la Iaşi, din 1642, dăruia Ortodoxiei întregi fundamentala Mărturisire de credinţă a mitropolitului român al Kievului, Petru Movilă.

N-a lipsit atunci, în răstimpul de până în pragul epocii moderne, decât consfinţirea într-un sinod panortodox a realităţii faptului că Biserica din Ţările Române patrona cu frăţească dragoste întreaga Ortodoxie, realitate demnă de chiar rangul patriarhal, pe care ar fi putut, cu îndreptăţire, să-l determine Unirea de la 1600 sub sceptrul lui Mihai Viteazul, de ar fi dăinuit.

Deşi amânată, această împlinire avea să fie, însă, pregătită, atât pe plan statal, cât şi bisericesc, în cursul secolului al XIX-lea, timp al unor trepte urcate succesiv, prin Unirea Principatelor de la 1859 sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza, cu totul împlinită la 1862, apoi prin deschiderea, tot pe atunci, a căii spre recunoaşterea autocefaliei bisericeşti, împlinită, la rându-i, în 1885, în condiţiile adaosului de importanţă şi prestigiu ale României de după cucerirea independenţei de stat (1878) şi proclamarea regatului (1881), prin organizarea sinodală a Bisericii noastre, începută tot în vremea domnitorului Cuza, deodată cu înălţarea, în 1865, a mitropolitului de la Bucureşti la rang de primat, şi reglementată statornic prin Legea organică din 1872, dar, din altă perspectivă, şi prin izbânda reînălţării Bisericii româneşti din Transilvania la rang de Mitropolie în 1864, în timpul marelui ierarh Andrei Şaguna, deodată cu adoptarea unor importante principii organizatorice, consfinţite prin „statutul şagunian“ din 1868.

Pe acest parcurs neîntrerupt ascendent, poarta cea mare, decisivă, a înălţării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhat a reprezentat-o, desigur, desăvârşirea unităţii statului român, în anul 1918.

Demersuri pentru realizarea Patriarhatului

Ortodoxia românească cuprindea, de acum înainte, patru mitropolii. La cele două de mai înainte, a Ungrovlahiei şi a Moldovei şi Sucevei, având reşedinţele la Bucureşti şi Iaşi, s-au adăugat Mitropolia Ardealului şi cea a Bucovinei, precum şi Arhiepiscopia Chişinăului, care avea să devină, mai apoi, şi ea, Mitropolie a Basarabiei – în 1927.

Numărul total al eparhiilor atinsese cifra 18, iar al credincioşilor, 14 milioane, desemnând România, prin ponderea acestor cifre, a doua ţară din întreaga lume ortodoxă. Pe de altă parte, anii deceniului al doilea al secolului trecut aduseseră reconstituiri de Patriarhate în Bisericile Rusă (1917) şi Sârbă (1920). Iar perspectiva unui apropiat sinod panortodox era, şi ea, de natură să impună prezenţa Bisericii noastre acolo în demnitatea rangului patriarhal.

Aşa precum, în general, pe planul vieţii de stat din România întregită se impunea, după 1918, o unificare a structurilor administrativ – politice, un asemenea proces de unificare era necesar şi pe plan bisericesc.

Întrucât Patriarhatul nu se putea realiza decât în condiţiile împlinirii acestei unificări, parcursul către cele două obiective a mers în firească împletire.

Începând din primăvara anului 1919, s-a purces la unificarea structurilor bisericeşti, prin intrarea în Sinodul de la Bucureşti a ierarhilor din provinciile încorporate, cu deplină şi veche îndreptăţire, în cuprinsul României Mari.

În iunie acelaşi an au debutat, la Sinaia, lucrările pentru elaborarea unei legislaţii bisericeşti unitare, sub conducerea locţiitorului de mitropolit primat, Pimen Georgescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei.

Spre a se da expresie deplină unificării statale prin introducerea în sânul Bisericii Româneşti a Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, teritoriile româneşti reintegrate având cea mai însemnată întindere şi cel mai ridicat aport de populaţie ortodoxă, în fruntea Bisericii Ortodoxe Române a fost ales, la 18 / 31 decembrie 1919, ca mitropolit primat, un ierarh provenit din acele părţi de dincolo de Carpaţi, episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care fusese prezent atât la Marea Adunare Naţională a reunificării de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, cât şi în delegaţia transilvăneană sosită, în aceeaşi lună, la Bucureşti pentru a aduce actul de unire cu România a tuturor teritoriilor de dincolo de Carpaţi. Învestirea şi înscăunarea noului mitropolit primat au avut loc în chiar ziua următoare, la 19 decembrie 1919 / 1 ianuarie 1920.

În ceea ce priveşte Legea şi Statutul de organizare şi funcţionare ale Bisericii Ortodoxe Române, deşi Octavian Goga, ministrul de atunci al cultelor, dorea promovarea lor în parlament încă din faza de proiect din toamna anului 1920, la solicitarea insistentă a mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului discutarea lor a fost amânată până după adoptarea, în martie 1923, a noii Constituţii a României, astfel încât legislaţia bi-sericească să preia şi să adâncească principiile înscrise deja în actul fundamental al sta-tului, între care cel al autonomiei Bisericii era cel mai însemnat, dimpreună cu stipularea caracterului său de Biserică „dominantă“ şi cu menţionarea participării, în administraţia bisericească, în spiritul statutului şagunian, a mirenilor alături de clerici.

Pe această cale s-a ajuns la semnificativa întrepătrundere, până aproape de suprapunere, în anul 1925, a adoptării noii legislaţii bisericeşti, votată în Senat la 24 martie şi în Camera Deputaţilor la 3 aprilie şi promulgată de regele Ferdinand I la 6 mai, cu procesul de hotărâre şi de consfinţire a noului rang de Patriarhat al Bisericii noastre, desfăşurat, efectiv, în intervalul februarie – noiembrie 1925.

În condiţiile istorice consecutive desăvârşirii unităţii naţionale a României la sfârşitul anului 1918, cea dintâi afirmare a necesităţii de înfiinţare a Patriarhiei Române s-a făcut auzită încă din anul următor, 1919, când, în cadrul Congresului preoţimii transilvănene, desfăşurat la Sibiu între 6 – 8 / 19 – 21 martie, protopopul Gheorghe Ciuhandu de la Arad a prezentat, în acest sens, un amplu şi documentat referat în care, argumentându-şi propunerea, afirma că: „După canonul 34 apostolic, se cuvine ca toţi ierarhii noştri să recunoască pe unul dintre ei drept protos. Odată ajunşi la unitatea politică şi ierarhică bisericească, avem dreptul să ne gândim şi la înfiinţarea demnităţii de patriarh ortodox român“.

În august acelaşi an, mitropolitul primat Miron sugera, de la Mănăstirea Căldăruşani, Adunării Constituante, chemată să elaboreze proiectele noii legislaţii bisericeşti, perspectiva evoluţiei către Patriarhat a Bisericii Ortodoxe Române, idee susţinută, cu căldură, de personalităţile marcante ale vieţii publice româneşti precum regele Ferdinand, prim-ministrul Ionel I.C.Brătianu, istoricii Nicolae Iorga şi Ioan Lupaş, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu, ministrul instrucţiunii Publice C. Angelescu şi mulţi alţii.

În acest context, spre sfârşitul anului 1924, mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei a redactat propunerea ca „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei) cu scaunul mitropolitan din Bucureşti să fie ridicată la rangul de Patriarhie, iar mitropolitul Ungrovlahiei şi Primat al României, care de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române (cu reşedinţa la Bucureşti)“. Documentul a mai fost semnat, apoi, de mitropolitul Nectarie al Bucovinei, de arhiepiscopul Gurie de la Chişinău şi de episcopii Lucian al Romanului, Roman al Oradiei, Nicolae al Clujului şi Ilarie al Constanţei.

Toate argumentele reiterate mai sus, în prima parte a acestei evocări, erau înscrise în acest act fundamental, care se încheia afirmând că „se cuvine şi e drept ca Bisericii noastre Ortodoxe Române să i se dea o nouă situaţie legală şi canonică, în rândul celorlalte Patriarhate ortodoxe, de Răsărit“.

Astfel prezentată, propunerea a fost adusă în discuţia Sfântului Sinod în şedinţa din ziua de 4 februarie 1925, condusă de arhiepiscopul Gurie al Chişinăului, lectura documentului fiind încredinţată mitropolitului Nectarie al Bucovinei, din pricina absenţei autorului principal, mitropolitul Pimen, care n-a putut participa, fiind, din păcate, bolnav.

Argumente

Deschizându-se, apoi, discuţiile, arhiepiscopul Basarabiei Gurie a salutat cel dintâi propunerea, arătând că basarabenii au fost, în România întregită, primii care au cerut ridicarea Bisericii Române Ortodoxe la rangul de Patriarhie, pe temeiul Canonului 34 apostolic. Episcopul Lucian al Romanului a dat citire unui memoriu în acelaşi sens al Consiliului profesoral al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, iar arhiereul – vicar Dionisie al Eparhiei Chişinăului şi Hotinului a citit o proprie declaraţie de susţinere, scrisă încă de la 11 decembrie 1924. Un amplu expozeu a prezentat, în continuare, în numele guvernului, ministrul cultelor, prof. univ. dr. Alexandru Lapedatu, care a început prin a arăta că „organizarea Bisericii Ortodoxe Române stă în aşa de strânsă legătură cu aceea a statului, încât fazele dezvoltării acestuia sunt şi ale aceleia“. După o serie de argumente de ordin istoric referitoare la relaţia dintre stat şi Biserică, ministrul Lapedatu a afirmat, în privinţa titulaturii de Primat al României „… la care de nevoie se recursese în 1865“, că ea „nu mai poate corespunde nici situaţiei actuale a Bisericii noastre şi nici tradiţiilor de organizare din Bisericile Ortodoxe“. Ca atare, ridicarea arhiepiscopului şi mitropolitului Ungrovlahiei la rangul de Patriarh „e o necesitate a noii organizaţii bisericeşti, reclamată de situaţia Bisericii noastre înlăuntrul Statului român şi de situaţia acestuia între celelalte State ortodoxe… Faptul e aşa de firesc şi în logica evoluţiei istorice a vieţii noastre bisericeşti, că s-a impus simultan conducătorilor Bisericii şi ai Statului şi e privit de toţi ca o necesitate de ordin naţional…“ Cât priveşte raporturile cu celelalte Biserici ortodoxe, acestea „vor rămâne – preciza el, în final – aceleaşi – de unitate şi solidaritate spirituală şi dogmatică, pentru apărarea intereselor bisericeşti comune… Patriarhatul românesc poate da, cel mult, Bisericii noastre naţionale… o autoritate şi un prestigiu… (care) nu poate fi decât pentru binele şi folosul Ortodoxiei, în general“.

Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc

În urma tuturor acestor luări de cuvânt, a fost prezentat, de către episcopul Vartolomeu Stănescu, al Râmnicului – Noul Severin, „Actul de înfiinţare al Patriarhatului românesc“.

În contextul unei elocvente însumări de argumente, între care, la loc de frunte, figurau rolul Ortodoxiei româneşti de-a lungul istoriei, precum şi realităţile noii etape de după desăvârşirea unităţii noastre statale, documentul afirma că „poporul român îşi înfiinţează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate, politică şi bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română…“

Drept urmare, în memorabila şedinţă din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod, cel dintâi îndrituit a se pronunţa în istorica problemă a înfiinţării Patriarhatului, a adoptat următoarea HOTĂRÂRE:

„1. Se înfiinţează în Ţara Românească pentru Biserica Ortodoxă autocefală Română demnitatea de PATRIARH;

2. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe autocefale Române;

3. Înalt Prea Sfinţitul D.D. Miron, actualul Arhiepiscop şi mitropolit al Ungro-Vlahiei, devine, în calitatea sa de Primat al României, PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Române;

4. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sf(intele) canoane şi legile ţării“.

Hotărârea prevedea, apoi, în alte cinci articole, faptul de a fi înaintată guvernului pentru adoptarea sa printr-o lege specială, sancţionată de rege, că în viitor alegerea patriarhilor se va face tot prin lege specială, dintre mitropoliţii şi episcopii în funcţie, şi că hotărârea în cauză se va comunica Bisericilor Ortodoxe surori printr-o notificare ce se va înscrie şi în Condica Sfântă şi care scrisoare va fi alcătuită de o comisie formată din mitropolitul Nectarie al Bucovinei şi episcopii Vartolomeu al Râmnicului – Noul Severin şi Lucian al Romanului.

În încheierea istoricei întruniri sinodale, a luat cuvântul mitropolitul primat MIRON, care a adresat mulţumiri tuturor celor ce pregătiseră şi înfăptuiseră înfiinţarea Patriarhiei, ţinând, totodată, să-şi prezinte câteva gânduri semnificative ce urmau să constituie un adevărat program al viitorilor săi ani de patriarhat: 1. trimiterea unor tineri teologi la studii peste hotare; 2. dezvoltarea învăţământului teologic ortodox din România, prin crearea de noi catedre, inclusiv în scopul primirii la pregătire a unor tineri din lumea greacă şi slavă; 3. înfiinţarea unei Academii de muzică bisericească; 4. înălţarea unei „Catedrale a Mântuirii Neamului“, în concordanţă cu noul şi înaltul rang de Patriarhat al Bisericii Ortodoxe Române.

Confirmarea

Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost primită, curând după data hotărârii sinodale, de Senat cu 89 de voturi (din 91 exprimate) şi de Camera Deputaţilor cu unanimitatea celor 156 de voturi, la 12 şi, respectiv, 17 februarie 1925, fiind promulgată de regele Ferdinand I la 23 februarie acelaşi an.

La 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite.

Deşi a primit, după data de 6 mai, această scrisoare irenică, trimisă prin profesorul de teologie dr. Dragomir Demetrescu, patriarhul ecumenic Constantin al VI-lea (dec. 1924 – mai 1925), aflat la Salonic, n-a mai apucat decât să-şi exprime dorinţa de a confirma, prin Sinodul Patriarhal, actul săvârşit, întrucât, după numai câteva zile, s-a retras din scaun.

Confirmarea Patriarhiei Ecumenice a rămas, aşadar, pe seama noului întâistătător al său, patriarhul Vasile al III-lea (1925-1929), care a dat-o la 30 iulie 1925, prin Tomosul Nr. 1579, felicitând pe patriarhul Miron pentru ridicarea la această „nouă vrednicie de înaltă cinste“.

O delegaţie specială a Patriarhiei constantinopolitane a adus şi a prezentat în catedrala din Bucureşti, duminică 27 septembrie 1925, acest important TOMOS de recunoaştere a Patriarhiei Române.

Răspunsuri însoţite de felicitări au sosit şi din partea Patriarhiilor istorice răsăritene din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, de la Patriarhia Sârbă şi de la Arhiepiscopia Ciprului, de la Bisericile din Grecia, Bulgaria, Polonia, de la fostul mitropolit Antonie al Kievului, precum şi din partea patriarhului suprem şi catolicos al tuturor armenilor Kevork V, de la episcopul Bisericii Vechi Catolice din Berna – Elveţia, dr. Adolph Kury, de la Primatul Angliei, Randal Cantuar, ş.a.

Întronizarea primului patriarh

Au urmat, în sfârşit, în ziua de duminică, 1 noiembrie 1925, ceremoniile de învestitură şi înscăunare ale întâiului nostru patriarh, dr. Miron Cristea, festivităţi desfăşurate într-o atmosferă de mare sărbătoare, urmându-se întreaga rânduială tradiţională.

După Sfânta Liturghie săvârşită în Catedrala patriarhală, patriarhul Miron, însoţit de membrii Sfântului Sinod şi de delegaţiile străine prezente la Bucureşti, a mers la Palatul Regal, unde a avut loc ceremonia de învestitură. După citirea decretului regal de învestitură de către ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, primind cârja patriarhală de la mitropolitul Pimen al Moldovei şi Sucevei, regele Ferdinand a înmânat-o patriarhului Miron rostind solemnele cuvinte de învestire: „Îţi încredinţez cârja de patriarh, pentru a păstori turma Patriarhiei Române“. Apoi patriarhul Miron a rostit o impresionantă cuvântare în care a evocat urarea pe care regele i-o făcuse la învestirea sa ca mitropolit primat, aceea de a înfăptui unitatea bisericească a tuturor românilor, aşa după cum Mihai Viteazul o înfăptuise, la 1600, fie şi numai vremelnic, pe cea politică. De asemenea, patriarhul a afirmat necesitatea unui sprijin, pe multiple planuri, acordat Bisericii din partea statului român.

A urmat un memorabil cuvânt de răspuns din partea regelui Ferdinand, care a accentuat, la rându-i, legătura de secole prin care „statul a crescut împreună cu Biserica. Voievozii apărau Biserica şi Biserica era mângâierea şi întărirea Voievozilor. Limba s-a creat, una şi nedespărţită, prin Biserică şi peste hotarele vremelnice… Iar spiritul naţional a urmat acestei dezvoltări unitare a limbei şi a culturii“.

Apoi suveranul a rostit, iarăşi cu înaltă solemnitate: „Din unificarea sufletească ies operele mari, naţionale, de gândire şi simţire, şi răsplată meritată va fi adusă Bisericii noastre care va ajuta poporul spre înfăptuirea acestui ţel pământesc“.

După încheierea ceremoniei de învestitură, somptuosul alai patriarhal a parcurs, pe jos, drumul până pe Dealul Patriarhiei, unde, în catedrală, a avut loc ceremonia înscăunării. Au rostit cuvinte înălţătoare de salut conducătorii de delegaţii bisericeşti participante la solemnităţile instalării primului patriarh al României. În cuvântul său de răspuns, patriarhul Miron a mărturisit nădejdea în ajutorul Tatălui Ceresc pe care şi-o pune întru împlinirea slujbei încărcate de dificultăţi şi responsabilităţi din Scaunul Patriarhal al Ortodoxiei Româneşti.

Astfel s-a scris istoria memorabilă a înălţării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhat, cu învestirea şi înscăunarea primului nostru patriarh, în persoana lui Miron Cristea, fiul de ţărani ardeleni, pe numele său cel dintâi Elie, dăruit Ţării şi Bisericii de meleagurile mureşene ale Topliţei şi ridicat la treapta episcopală pentru eparhia bănăţeană a Caransebeşului.

Momentele unice de acum 85 de ani, izvodite din adâncul însuşi al istoriei noastre creştine, au fost, la rându-le, deschizătoare ale unui nou, nelipsit de dificultăţi, dar consecvent, bogat şi înălţător drum al Ortodoxiei Româneşti, precum spunea Nicolae Iorga, întru aceeaşi neabătută „călăuzire a neamului pe cărările pământului, fără a-şi desface ochii de la cer“. Prestigiul câştigat atunci, în 1925, de Patriarhia Română, pe plan intern şi internaţional, a dăinuit şi a crescut mereu, în pofida oricăror vicisitudini ale vremurilor. Şi aceasta pentru că, o dată mai mult, Biserica strămoşească nu şi-a abandonat niciodată crezul de a fi „suflet din sufletul neamului“, mereu preînnoit întru una şi aceeaşi neapusă lumină a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Întru împlinirea năzuinţei patriarhului Miron, devenită, pe zidul vechii Catedrale mitropolitane, slovă de pisanie cu valoare testamentară, Biserica Ortodoxă Română a năzuit şi a lucrat, necontenit, la zidirea în duh a edificiului „CATEDRALEI MÂNTUIRII NEAMULUI“, care se va înălţa acum, la începutul celui de – al treilea mileniu creştin, cu ajutorul lui DUMNEZEU şi prin osârdia Preafericitului Părinte Patriarh DANIEL.

sursa: Basilica foto: Orasul.ro

Hotărârea Sfântului Sinod din februarie 1925 privind ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române

Sfântul Sinod în unanimitate şi cu însufleţire hotărăşte:

1. Se înfiinţează în Ţara-Românească pentru Biserica ortodoxă autocefală Română demnitatea de PATRIARH;

2. Arhiepiscopul şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei se ridică, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii ortodoxe autocefale române;

3. Înalt Prea Sfinţitul D. D. MIRON, actualul Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, devine, în calitatea sa de Primat al României, PATRIARH al Bisericii ortodoxe române;

4. Patriarhul Bisericii ortodoxe române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sf. Canoane şi legile ţării;

5. Hotărârea aceasta va fi înaintată Onor. Guvern spre legiferare printrâo lege specială şi sancţionată de M. S. Regele;

6. Alegerea, confirmarea şi învestirea viitorilor patriarhi se va face potrivit unei legi speciale;

7. Nu vor putea fi eligibili la demnitatea de Patriarh decât Mitropoliţii şi Episcopii în funcţiune ai Sfintei noastre Biserici;

8. Se va comunica această hotărâre şi tuturor celorlalte Biserici surori ortodoxe de răsărit;

9. Se deleagă o Comisiune alcătuita din I. P. S. Mitropolitul Nectarie şi. P. P. S. S. Episcopi Vartolomeu al Râmnicului Noului Severin şi Lucian al Romanului, care să întocmească actul de notificare ce se va face celorlalte Biserici ortodoxe surori şi care se va înscrie în Condica Sfântă a Sf. Sinod.

I. P. S. Arhiepiscop Gurie Preşedinte salută şi mulţumeşte P. P. S. S. Membrii pentru însufleţirea cu care a primit propunerea făcută de a se înfiinţa Patriarhat in Biserica noastră şi pentru hotărârea luată, apoi părăseşte scaunul presedinţial.

I. P. S, Mitropolit Primat D. D. Miron. Prin glasul unanim al Sf. Sinod, exprimat cu însufleţirea izvorîtâ din importanţa epocală a faptului, şi din motivarea atât de strălucită a reprezentantului Onor Guvern, Dl. Ministru de Culte Al. Lapedatu, putem constata că factorul bisericesc legal şi competent a ridicat Biserica noastră la rangul de Patriarhat. Iară, cât priveşte împrejurarea, ca – în aceste timpuri de epocale prefaceri în viaţa poporului român şi a ţării sale – umila mea persoană ocupă în mod vremelnic scaunul de Mitropolit Primat al României, şi astfel demnitatea patriarhiei încoronează şi munca încordată depusă de mine timp de 30 de ani în via Domnului, ridicându-mă la cel mai înalt grad de cinste, aceasta – daţi-mi voe – s-o înţeleg în hotarele principiilor noastre ortodoxe şi a Sfintelor Canoane. Suprema putere în Biserica noastră nu e individuală, ci colectivitatea şi anume colectivitatea în Sf. Sinod: «Unde sânt doi sau trei adunaţi în numele meu», acolo şi Sf. Duh călăuzeşte destinele noastre. El dă normele, după cari cei chiemaţi conduc Biserica.

Deci – dat fiind acest principiu – ridicarea Bisericii la rangul de Patriarhie şi ridicarea mea la rangul de PATRIARH, nu este o onoare numai pentru persoana mea vremelnică, ci -daţi-mi voe-să o răsfrâng asupra Sf. Sinod în genere şi asupra fiecăruia dintre P. P. S. S. Voastre în parte, cari toţi formaţi episcopatul ei, eu nefiind de cât, după zisa Sf. Apostol, un «vas» vremelnic, în care se concentrează azi, cinstea întregei Biserici române.

In această nouă situaţie eu doresc, ca – după ce Dumnezeu ne va ajuta să desăvârşim prin lege această hotărâre de ridicare a Bisericii noastre la această înaltă demnitate – să stăruim, ca ea să se manifesteze tot mai simţitor atât în viaţa internă a Bisericii, cât şi în afară.

Lege pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal

Ferdinand I

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României

La toţi de faţă şi viitori, sănătate.

Corpurile legiuitoare au votat şi adoptat, iar Noi sancţionăm ce urmează:

Art. 1. – Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei se ridică, ca Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal.

Art. 2. – Actualul Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Înalt Prea Sfinţitul D. D. Dr. Miron Cristea, devine, în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii ortodoxe române.

Art. 3. – Patriarhul Bisericii ortodoxe române se va bucura de toate drepturile recunoscute de Sf. canoane şi legile ţării.

Un regulament special, întocmit de Sf. Sinod va determina mai deaproape aceste drepturi.

Art. 4. – Pe viitor, alegerea Patriarhului Bisericii ortodoxe române se va face de un colegiu electoral compus din membrii Adunării, care, după legea de organizare a acestei Biserici, va alege pe Arhiepiscopul şi Mitropolitul Ungro-Vlahiei şi din membrii de religiune ortodoxă ai Corpurilor legiuitoare.

Un regulament special, întocmit de Ministerul Cultelor, de acord cu Sf. Sinod şi aprobat de consiliul de miniştri, va determina modul după care se va săvârşi actul alegerii.

Confirmarea alegerii o face, la propunerea Sf. Sinod şi a guvernului, Maiestatea sa Regele, care va da apoi învestitura, potrivit datinelor ţării pentru capii Bisericii ortodoxe române.

Art. 5. – Nu vor putea fi aleşi în demnitatea de Patriarhi ai Bisericii ortodoxe române de cât Mitropoliţii şi Episcopii în funcţiune ai acestei Biserici.

Această lege sâa votat de Senat în şedinţa dela 12 Fevruarie anul 1925 şi sâa adoptat cu majoritate de optzeci şî nouă voturi, contra două.

Preşedinte, M. PHEREKYDE,

(L. S. S.) Secretar, Preotul Gr. Popescu-Breasla

Această lege sâa votat de Adunarea deputaţilor in şedinţa dela 17 Aprilie anul 1925 şi sâa adoptat cu umanitate de una sută cincizeci şi şase voturi.

Preşedinte, M. G. ORLEANU, (L. S. A. D.)

Secretar, Petre P. Gârboviceanu

Promulgăm această lege şi ordonom ca să fie învestită cu sigilul Statului şi publicată în Monitorul Oficial. Dat în Bucureşti, la 23 Februarie 1925.

(L. S. St.)

FERDINAND

Ministrul Cultelor şi Artelor,

Al. Lapedatu

No. 669

Ministrul Justiţiei G, G. Mârzescu

(Monitorul Oficial No. 44, Miercuri 25 Februarie 1925)

Recunoaşterea şi învestitura primului patriarh

- acte de recunoaştere -

Biserica Constantinopolului

Marea Biserică a Constantinopolului, mama tuturor Bisericilor naţionale ortodoxe, potrivit îndreptăţirii canonice a fost cea dintâi, care a recunoscut vrednicia de Patriarh în Biserica ortodoxă română.

Recunoaşterea sa a fost transmisă Bisericii noastre în chipul cel mai sărbătoresc.

Astfel, o delegaţie alcătuită din Înalt Prea Sfinţitul loachim Mitropolitul Halcedonoului, Înalt Prea Sfinţitul Ghermanos Mitropolitul Sardeonului, însoţită şi de Marele Dragoman al Sfintei Patriarhii, d. Spiru Constantinidis, a fost trimisă de către Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic Vasilie să aducă Bisericii noastre Tomosul Patriarhal de recunoaştere.

Delegaţiunea Sfintei Patriarhii a sosit Ia noi, venind din Polonia, în ziua de Miercuri 23 Septembrie, iar înmânarea Tomosului sâa sorocit pentru ziua de Duminecă 27 septembrie.

In acest scop Sâmbătă seara, 26 Septembrie, sâa săvârşit slujba privegherii In biserica catedrală a Patriarhiei. Au fost de faţă, pe lângă înalţii Oaspeţi, înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron, Prea Sfinţiţii Membri ai Sfântului Sinod aflaţi în Capitală, preoţii din Capitală şi mulţi credincioşi. Cântările la strană sâau cântat alternativ în limba română şi în cea grecească.

A doua zi, Duminecă, sâa slujit Sfânta Liturghie de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi loachim al Halchedonului şi Ghermanos al Sardeonului şi de Prea Sfinţiţii arhierei români Platon şi Teofil, însoţiţi de tot clerul Patriarhiei. Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron a stat la Sfânta Liturghie în strana arhierească, îmbrăcat în mantie. De faţă mai erau, afară de credincioşi şi preoţi cari nu mai încăpeau în biserică, d-l Ministru al Cultelor, Al. Lepadatu, d-l Ministru al Instrucţiunii Publice Dr. C. Angelescu, d-l Ministru al Poloniei şi alţi mulţi demnitari ai Statului.

După otpustul Sfintei Leturghii, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit loachim al Halcedonului a păşit în mijlocul bisericii şi a dat cetire următoarei scrisori de înputernicire a Sanctităţii Sale Patriarhului ecumenic, prin care cei doi Înalt Prea Sfinţiţi Mitropoliţi sunt delegaţi a aduce Tomosul patriarhal:

Patriarhia ecumenică

No. 1891.

Prea Fericite şi Prea Sfinţite Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al Bisericii autocefale a României, în Hristos Dumnezeu prea iubite şi prea dorite frate al smereniei noastre, Domnule Miron, pe Prea Sfinţia Voastră, prea iubit nouă, în Domnul frăţeşte îmbrăţişându-Vă, prea dulce vă salutăm.

Marea Noastră Biserică a lui Hristos, ca mumă iubitoare, sâa bucurat cu bucurie mare, pentru toate evenimentele mari şi prea slăvite, cari în timpul din urmă, prin dreapta Domnului sâau săvârşit, cu evlaviosul popor român şi cu Sfânta Biserică a României.

Dorind deci, ca şi mai de aproape să manifestăm această bucurie a noastră, cu mulţumire am însărcinat sinodiceşte, pe prea iubiţii membri ai sfântului şi veneratului nostru Sinod, şi fraţi ai noştri întru Hristos, Prea Sfinţiţii Mitropoliţi Ioachimos al Halchedonului şi Ghermanos al Sardeonului, ca fiind purtători ai scrisorilor noastre încredinţate P. P. S. S. Lor, fiind însoţiţi şi de primul dragoman al Patriarhiei noastre, d. S. Constantinidis, să exprime şi prin viu graiu, cât de mare bucurie sufletească a simţit marea Biserică a lui Hristos – mumă – pentru mărirea la care acum a ajuns prea iubita sa fiică si soră, sfânta Biserică a României şi binecuvântatul popor român şi să arate în acelaşi timp, cât de stăruitoare doxologii şi rugăciuni înălţăm către Cel Prea Înalt ca sus să reverse cu îmbelşugare harul şi binecuvântarea Sa, pentru ca şi in viitor, atât Biserica cât şi poporul Român, cu vrednicie să progreseze încă spre mai bine.

Rugând pe Prea Fericirea Voastră, ca să primească cu dragoste pe aceşti trimişi ai noştri, cu bunăvoinţă să-i prezinte iubitorului de Hristos Rege şi prea Cinstitului Guvern regal, iarăş Vă îmbrăţişăm cu sărutare sfântă Intru Domnul şi rămânem,

Al Prea Fericirii Voastre iubit Frate In Hristos,

† VASILE al Constantinopolului

1925 August 29.

Apoi Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Ghermanos al Sardeonului a cetit Tomosul Sfintei Patriarhii:

Patriarhia Ecumenică

Nr. 1579

Prea Fericite şi Prea Sfinţite Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al Bisericii ortodoxe autocefale a României, în Hristos Dumnezeu şi prea iubite şi prea dorite frate conliturghisitor al smereniei noastre, Domnule Miron, pe Prea Fericirea Voastră, prea scump Nouă, frăţeşte îmbrăţişându-Vă, întru Domnul, prea dulce Vă salutăm.

Cu căldură felicităm pe Prea Fericirea Voastră pentru noua vrednicie de ânaltă cinste, care, prin hotărâre unanimă, este recunoscut de către Sfântul şi veneratul Nostru Sinod. Sfânta Noastră Biserică a lui Hristos, ca mumă iubitoare, preţuind şi înţelegând avântul şi hotărârea prea iubitei şi prea cinstitei sale fiice şi soră în Hristos, Prea Sfânta – Biserică a României-, nu a găsit nici o piedică invincibilă, ca folosind cu bun chip iconomia, de acum, să-şi dea cu dragoste consimţământul şi recunoaşterea Sa, la cele ce prin hotărâre comună a Bisericii şi a statului sâau săvârşit în România.

Bine înţeles, aceasta cu convingerea şi nădejdea, că şi toată Sfânta Noastră Biserică Ortodoxă, la primul prilej, adunată întrâun Sinod ecumenic sau şi altfel de Sinod mare, care după rânduiala strict canonică are căderea de a decide în ultimă instanţă, asupra unor astfel de chestiuni, nu va judeca altfel cele ce cu bun scop şi spre folosul şi slava Bisericii mai înainte sâau săvârşit.

De asemenea, ţinând socoteală şi de alte exemple reale de mai înainte, avem convingerea sigura, că, în aceste vederi ale Noastre, vom avea cu păreri comune şi voturi unanime şi pe ceilalţi Prea Sfinţiţi Patriarhi şi întâii stătătorii tuturor Bisericilor autocefale ortodoxe surori.

Şi de acum chiar va fi asentimentul tuturora, pentru ridicarea Bisericii surori din România la vrednicia patriarhală, atât pentru cinstire şi răsplată, cât şi pentru faptul că, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, întreg poporul bine-credincios Român, mărindu-se prin unirea sa politică, această cinstire este bine venită şi îndreptăţită. Mai adăugând încă la aceasta şi nădejdea unui şi mai mare progres şi înflorire în credinţă şi evlavie, socotim că ridicarea Bisericii Române Ia demnitatea de Patriarhie, este şi necesară şi utilă.

Urmă deci, ca ridicarea Bisericii surori a României la treapta şi înălţimea patriarhală, astfel săvârşită, să fie pentru ea, punct de plecare spre o nouă şi o mai mare prosperitate şi întotdeauna, de sus să se coboare asupra ei, tot harul şi tot darul desăvârşit.

Noi, bucurându-ne, că de acum încolo urmează să ne adresăm către Prea Fericirea Voastră, ca spre capul unei Biserici Patriarhale, şi frăţeşte urându-vă toată vrednicia, iarăşi vă îmbrăţişăm frăţeşte întru Domnul şi rămânem cu multă dragoste.

30 Iulie 1925.

Al Prea Fericirii Voastre iubit şi prea dorit frate în Hristos.

Vasilie al Constantinopolului.

Scrisoarea Patriarhiei Ecumenice pentru înştiinţarea Bisericilor Ortodoxe autocefale privind ridicarea Bisericii Ortodoxe Române autocefale

Copie

Nr. 2458

Prea Fericite şi Prea Sfinţite…. în Hristos Dumnezeu prea iubite şi prea dorite Frate Domnule…. pe Prea Fericirea Voastră, prea iubit nouă, în Domnul îmbrâţişându- Vă, prea dulce Vă salutăm.

Purtarea de grije a Prea Bunului Dumnezeu, care toate le chiverniseşte spre interesul sfintelor Biserici, a binevoit, ca prin unitatea politică a întreg evlaviosului popor român, întâmplată în timpul din urmă, să ajungă la un mai mare punct de înflorire şi mărire şi cele privitoare la Prea Sfânta Biserică soră a României; ceia ce sâa şi făcut cu înălţarea ei la rangul de patriarhie, prin hotărârea comună a Bisericii şi a statului.

Luând în primire îndatoririle privitoare la corabia sfântă încredinţată Nouă, am găsit, pe biroul sfântului şi veneratului Nostru Sinod, scrisorile de vestire din 12 Martie a. c. privitoare la această hotărâre a Sfintei Biserici ortodoxe a României, cari aşteptau răspunsul nostru.

Deşi este lămurit, că ridicarea Ia vrednicia patriarhală a unei oare cari dintre sfintele lui Dumnezeu Biserici în parte, după rânduiala strict canonică şi după cum mărturisesc exemplele părinţilor, este supusă hotărârii sinodului ecumenic, totuşi Marea noastră Biserică a lui Hristos, judecând şi înţelegând năzuinţele şi hotărârea Sfintei Biserici ortodoxe a României, fiică şi soră a ei întru Hristos, nu a găsit piedică de netrecut pentru ca cu bună voinţă, folosindu-se în chip bun de economie, să-şi dea consimţimântul ei frăţesc şi să recunoască lucrul deja consumat. Această consimţire şi recunoaştere sâa făcut cu încredinţarea, că având şi alte exemple reale de mai înainte Marea Biserică a lui Hristos va avea în aceste vederi ale sale, cu păreri şi voturi unanime şi pe ceilalţi Prea Sfinţiţi şi Prea cinstiţi patriarhi şi preşedinţi ai tuturor sfintelor biserici autocefale ortodoxe surori şi încă cu nădejdea că şi toată sfânta biserică ortodoxă, adunată în sinod ecumenic sau şi altfel de sinod mare, care, după rânduiala strict canonică, are dreptul de a hotărî în ultima instanţă, nu va judeca altfel cele ce cu bun scop şi spre folosul şi slava Bisericii sâau săvârşit mai înainte.

Aşa dar, adresându-ne către întâi stătătorul Bisericii române, iubitul frate în Hristos Domnul Miron, ca, către Patriarhul sfintei biserici autocefale ortodoxe a României, dăm şi primim dreaptă comuniune. Şi nu numai atât, dar printrâo comisiune alcătuită dintre membrii Sfântului şi veneratului nostru Sinod, Prea Sfinţiţii Mitropoliţi loachim al Halchedonului şi Ghermanos al Sardelor, am vestit Prea Fericirii Sale în scris şi oficial, recunoaşterea înălţării la vrednicia patriarhală a Bisericii române surori şi am exprimat bucuria Bisericii nosstre pentru acest eveniment îmbucurător.

Acum păşim cu bucurie, scriind şi comunicând tuturor Bisericilor surori, hotărârea şi lucrul de mai sus al Bisericii noastre. In acest scop ne îndreptăm şi către Fericirea Voastră, Prea venerabilă şi formulăm frăţească rugăminte şi recomandaţiune, ca şi Biserica soră de acolo să-şi dea consimţimântul şi recunoaşterea sa, la cele săvârşite şi să vină în contact şi comuniune cu Prea Fericitul Patriarh Domnul Miron, înmulţind astfel bucuria Prea Sfintei Biserici a României şi a obştei evlavioase din care ea este alcătuită şi să împuternicească sfintele legături de dragoste şi unitate cu Biserica română, spre folosul şi propăşirea tuturor sfintelor lui Dumnezeu Biserici.

Cu acestea iarăşi îmbrăţişându-Vă în Domnul, rămânem cu dragoste,

Al Prea Fericirii Voastre iubit frate în Hristos

†Vasilie al Constantinopolului

Notă: Conţinutul documentelor a fost reprodus ad litteram după „Patriarhia Românească. Acte şi documente“, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1925.

sursa: Basilica