Episcopia Slatinei și Romanaților

171

MĂNĂSTIREA  SREHAREŢ – Slatina

Hram: Adormirea Maicii Domnului

Adresă: Str. Strehareţ nr. 154, Slatina
Tel: 0249-420.175
Stareţă: M-hia. Irina Niculescu

~~~+~~~

Acces/ Localizare


Este situată în partea de nord a oraşului Slatina, lângă  Liceul Agricol. Pietonal, de la magazinul „Oltul”, se coboară pe lângă piaţă, catedrală, apoi la dreapta, pe strada Nicolae Bălcescu, spre comuna Curtişoara, circa 800 m, şi apoi, din nou la dreapta, pe strada Tudor Vladimirescu, pe lângă Biserica Sf. Nicolae şi cimitirul Strehareţi, se urcă pe drumul pavat, care-i mai jos, cel de mai sus mergând la Liceul Agricol. Dacă se vine de la mănăstirea Clocociov, pietonal se fac douăzeci şi cinci de minute până la magazinul „Oltul” şi încă treizeci şi cinci de minute de la magazin la mănăstire.

Istoric

De mai bine de 340 de ani, într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, se bucură de liniştea şi umbra pădurii şi se minunează de fiecare asfinţit peste dealul de dincolo de pârîu, aruncând uneori câte o privire piezişă către apa Oltului, Mânăstirea Strehareţ. De mai bine de 340 de ani, generaţii de olteni, şi nu numai, au venit să se reculeagă, să se închine şi să se roage în vremuri mai bune sau mai vitrege, ţinând astfel aprinsă candela sfântă de aici.

Stareţul Serafim de la Mânăstirea Deleni, căci aşa îl întâlnim în primele înscrisuri pe cel care avea să-i fie ctitor, om de încredere al Delenilor, înrudiţi prin mame cu marele domn Matei din Brâncoveni, dispare curând din rosturile acestei mânăstiri. “Va fi murit, spun unii…” Nici vorbă, însă. Matei Vodă, care avea nevoie de oameni de încredere la graniţa dinspre răsărit, veşnic ameninţată de Vasile Vodă Lupu, îl rupe pe stareţul Serafim de Mânăstirea Deleni şi-l trimite la Buzău. Aici, desigur cu ajutorul Delenilor, ajunse el Episcop al Buzăului ca, alături de faimoşii fraţi Mihalcea Căndescu, să dea de ştire domnului bun şi înţelept, ce a fost Matei Vodă, orice mişcare a perpetuului său duşman.

Ce să fi fost oare în mintea şi în inima omului Serafim când, deja Episcop la Buzău fiind, începe să cumpere mai întâi un petic de pământ “de la feciorii popii Hariton, în hotarul Strehareţului… (…) ca să facă o mănăstioară”, apoi nişte cărămidă pentru zidirea ei? Cât să fi fost munca omului şi cât mila Domnului să pleci episcop, după 19 ani de viaţă şi muncă pe acele meleaguri, de pe malul Buzăului, ca să zideşti mânăstire pe malul Oltului? Cine dintre noi ar putea fi în stare de asemenea fapte şi la îndemnul cui?!

Inimă de piatră să fi avut Radu Vodă Leon (1664-1669) şi tot l-ar fi ajutat pe vrednicul episcop, căci, în anul următor (1665), aprilie 1, îi dăruieşte acestuia „toate viile lui din Slatina, moşie megieşească de la moşul lui Gurca, şi le scuteşte de vinăriciul domnesc.” La această dată construcţia începuse deja, astfel că la 4 august 1668 mânăstirea era închinată Mitropoliei din Bucureşti, unde păstorea Vlădica Teodosie.

Toate datele de mai sus au rostul de a pune această filă de istorie la locul ei şi de a elimina confuzia care a domnit multă vreme asupra paternităţii ctitoriei Mânăstirii Strehareţ, deoarece, până în jurul anilor 1950, anumite scrieri îl dădeau drept ctitor pe Mitropolitul Varlaam. Disputa a durat ceva vreme, până când punerea cap la cap a documentelor a demonstrat, fără putere de tăgadă, că Episcopul Serafim al Buzăului este ctitor, iar prezenţa chipului Mitropolitului Varlaam pe fresca de la Strehareţ se explică numai prin obiceiul, care există şi astăzi, ca alături de ctitor să fie pictat şi chiriarhul locului din acel timp. Ar fi fost şi nedrept ca acest lucru să rămână nelămurit, mai ales că Episcopul Serafim nu numai că a ctitorit mânăstirea, dar a şi continuat să o întărească şi să o înzestreze după puterile sale.

Aşa se explică numeroasele cumpărături pe care le face pentru aceasta:

–          la 8 septembrie 1669 − un loc de la un diacon Dumitru”

–          la 20 noiembrie 1669 − de la Fota sua Badea ot Slatina vii ţi moşie pentru 20 de unghi

–          la 31 mai 1670 cumpără o vie nelucrată”

–          la 21 iunie 1670 altă vie pe moşia Strehareţ

–          la 12 decembrie 1671 cumpără o a treia vie, cu branişte şi trei locuri arătoare drept 15 unghi.

Succesiunea evenimentelor şi documentele studiate îl fac pe T. G. Bulat să tragă următoarea concluzie: “Ca urmare, socotim că alesul ierarh s-a stins în intervalul de la 12 decembrie 1671 şi 7 februarie 1673, adică în decursul celor 21 de luni de când va fi luat şi mantia de mare schimnic”. Chiar şi după moartea Episcopului Serafim, când îl găsim la cârma mânăstirii pe Egumenul Veniamin, se primesc danii şi se cumpără moşii şi vii.

Astfel, la 12 septembrie 1673, jupâniţa Caplea Buzescu, dimpreună cu Elina şi copii acesteia, Barbu şi Constandin – descendenţi din familia Buzeştilor –, dăruind jumătate din moşia lor de la Cireaşovul de Deal, dau zapis de încredinţare la mâna părintelui Veniamin, “egumenul de sânta şi dumnezeiasca mănăstire ce se cheamă Strehareţ, cari iaste făcută din temelie de părintele piscupul Sărafim”. La 8 iunie 1674, şi doi monahi, Antonie şi fiul său tot Antonie, dăruiesc o moşie mânăstirii, în care scop dau şi ei zapis la mână egumenului Veniamin.

Şerban Vodă Cantacuzino, printr-un hrisov din 12 mai 1679, scuteşte ,,bucatele” Strehareţului, “care schit iaste făcut den temelie, de părintele Kir Serafim Episcopul ot Rămnic”. Deci domnitorul ţării, care desigur era bine informat, confirmă oficial că Strehareţul este ctitoria Episcopului Serafim, şi nu a altuia.

Vecinii contemporani ai schitului, adică locuitorii din Slatina, mărturisesc la fel. Astfel, Drăguşin Iozbaşa, o slugă domnească cu fratele său Ioan “ot Slatina, feciorii lui Drăgoi ot tam”, dau zapis părintelui Veniamin, “care au fost întăi egumen la sfenta mănăstire ot Strehareţ care iaste zidită din temelie de părintele Sarafimă episcopul ot Ramnic”, prin care dăruiesc toată partea lor de moşie pe care o au în hotarul Strehareţului.

La 16 februarie 1683, egumenul Veniamin primea pentru mânăstirea ce o conducea o danie de la Necula, feciorul lui Veleşco, din Cireaşovul de Deal. Este ultima menţiune ce se face despre acest − întâiul şi harnicul egumen al mânăstirii, Episcopul Serafim. Meritele sale incontestabile îi vor da dreptul să-şi treacă numele în inscripţia pusă în biserică, alături de Serafim Episcopul şi Varlaam Mitropolitul.

La 21 aprilie 1687, aflăm egumen al mânăstirii pe un anume Filotei. Acesta primeşte danii şi mai ales se judecă cu “împrejurenii” spre a apăra zestrea ei. Din timpul stăreţiei sale ne-au rămas două mărturii referitoare la ctitorul mânăstirii. Una este cea de la 21 aprilie 1693, prin care jupâneasa Voica “ce a fost a lui Murga post ot Turia” cu fiică-sa, Florica diaconeasa, şi văru-său, Cărstea, dau zapis egumenului Filotei, dăruind toată partea lor de moşie Mânăstirii Strehareţ, „care iaste zidită din temelie şi înălţată de răposatul părintele Sărafim episcopul”. A doua mărturie este hrisovul dat de Constantin Vodă Brâncoveanu, din acelaşi leat 7201, (luna lipseşte, documentul fiind rupt la locul respectiv), prin care se scutesc bucatele schitului de dijmă şi în care citim că acest “schit iaste făcut den temelie de părintele Kir Serafim, episcopul ot Râmnic”.

Pe parcursul istoriei sale, Mânăstirea Strehareţ a avut parte de iubirea şi grija unor oameni care au slujit-o, au iubit-o şi au îngrijit-o, dar nu a fost ferită nici de răutatea celor care nu au ezitat să o distrugă, să o prade şi să calce în picioare sute de ani de istorie. Astfel, ea n-a scăpat nici de iataganul turcesc, care a prădat-o în mai multe rânduri, nici de marele incendiu din 1802, nici de cutremurul din 1838 care i-a provocat mari pagube, nici de toate celelalte cutremure care s-au abătut asupra sa. N-a scăpat, în fine, nici de sigiliul domnesc a lui Alexandru Ioan Cuza, care i-a pulverizat o mare parte din averi şi, ca şi când n-ar fi îndurat destul, a trebuit să vină şi un regim comunist care să-i semneze condamnarea.

Şi totuşi, cu voia Domnului şi cu sprijinul câtorva oameni credincioşi şi vrednici care i-au venit în ajutor, ea a supravieţuit, astfel încât, în prezent pelerinii se pot închina în tihnă, aflându-şi liniştea atât de scumpă într-un oraş ca Slatina. Biserica mânăstirii, căci doar ea şi două bucăţi de zid mai pot sta martori ai întregii ei istorii, veghează de la poala pădurii cu acelaşi nume şi ne cheamă, albă şi demnă la exterior, caldă şi primitoare pe dinăuntru, la rugăciune şi meditaţie sfântă.

De dimensiuni mici, potrivită pentru o “mânăstioară”, biserica Mânăstirii Strehareţ face parte din categoria lăcaşurilor sfinte cu plan dreptunghiular alungit (14,5m x 6m), încheiată spre răsărit cu o absidă şi încoronată cu un turn-clopotniţă, ridicat deasupra pronaosului. Acesta din urmă, acoperit cilindric cu o boltă din lemn, este închis de pereţi din cărămidă ce depăşesc 1 m grosime, care susţin bolta şi turnul clopotniţă. Grosimea diferită, mai mare a pereţilor pronaosului, faţă de grosimea celorlalţi pereţi ai bisericii, ne duce cu gândul fie la existenţa unui turn de zidărie peste pronaos, care însă s-a prăbuşit între timp, fie la o reconstruire a pereţilor naosului şi altarului. Ipoteza a doua nu se poate înlătura nici pentru că mica fereastră a pronaosului este diferită ca dimensiuni, iar cota parapetului este alta decât celelalte trei ferestre (două în naos şi una în altar, care sunt asemenea). Toate semnele de întrebare ar putea fi înlăturate doar în urma unui studiu istoric şi a unei cercetări arheologice serioase atât asupra bisericii, cât şi a întregului perimetru al zidului de incintă.

Naosul, dreptunghiular şi el, este acoperit tot de un semi-cilindru, despărţit spre vest de pronaos printr-un timpan zidit, susţinut de două coloane cilindrice, iar de altar prin catapeteasma construită din zidărie, care lasă un spaţiu, încă generos, până la arcul ce îl desparte de calota sferică a altarului. Naosul este luminat de două ferestre, una spre nord, cealaltă spre sud, destul de luminoase pentru o ctitorie de la începutul celei de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Altarul, cilindric la interior şi poligonal la exterior, are foarte clar marcate nişele proscomidiarului şi diaconiconului. El este luminat dinspre răsărit de o fereastră de forma şi dimensiunile celor două din naos. Accesul în pod, către fostul turn-clopotniţă, care în prezent are doar funcţiunea de turlă, se face pe o scară de lemn, adiacentă peretelui de nord şi respectiv de vest al pronaosului. Constituţia actuală a turlei nu are niciun indiciu care să ne poată face să susţinem că pe această structură ar fi fost şi suport pentru clopot, de unde putem deduce că, după prima prăbuşire a turlei, clopotul nu a mai rămas în biserică. De altfel, parapetul rămas la vedere în podul bisericii este o zidărie relativ nouă, care după aspect şi tipul de cărămidă ne duce, fără a avea date certe, către anii 1800, chiar 1850, având în vedere succesiunea cutremurelor şi efectul lor asupra bisericii. Dacă lăcaşul a avut sau nu o turlă de zid este foarte greu de stabilit, date fiind intervenţiile ulterioare până la cote ale pereţilor destul de mici. Numai izvoare scrise sau rezultatele unei cercetări arheologice care să scoată la iveală părţi elocvente ale unui probabil turn-clopotniţă de zid ar putea să lămurească problema. Cercetarea, interpretarea rezultatelor şi decizia de intervenţie, însă, rămân în continuare o problemă de timp şi de suport financiar.

Faţadele sunt despărţite în două registre de un brâu, un tor firav, aşezat undeva la două treimi de soclu şi o treime de profilele ce limitează partea superioară a peretelui exterior. Dacă ne gândim doar la cotele secţiunii transversale prin naos (4,1 x 7,96), avem imaginea uneia dintre cele mai zvelte biserici ale zonei, din categoria ei de vechime. Decoraţia exterioară extrem de simplă, silueta zveltă şi percepţia ascendentă a volumului − datorată faptului că se află pe o terasă intermediară a versantului dinspre răsărit al văii −, fac ca biserica să rămână volumul dominant al ansamblului.

Cutremurele din anii 1940 şi 1977 i-au provocat mari pagube, frescele fiind parţial degradate. Acestea se disting prin stilul pictural neobizantin şi prin însemnarea cu caractere chirilice. Multe din icoanele schitului sunt vii documente cu însemnări care, în ciuda vitregiilor vremurilor, sunt încă frumoase şi se păstrează destul de bine. Din 1672, când a fost lucrată, pictura a suferit mai multe restaurări, ultima fiind făcută în anul 1982, de către pictorul Nicolae Savu din Bucureşti.

Între anii 2000-2008, cât a slujit aici Preotul Cristian Stoica din Slatina, s-a făcut racordul la reţeaua de gaz metan a oraşului, s-a schimbat acoperişul şi s-au refăcut tencuielile exterioare ale bisericii, a fost curăţată pictura, a fost înlocuit mobilierul şi au fost schimbate tâmplăria şi pardoseala. Urmare acestor lucrări, pe data de 22 octombrie 2006 s-a făcut resfinţirea.

Începând cu anul 2008, prin numirea maicii stareţe Irina Niculescu, vechiul monument a căpătat o altă faţă, corpul de chilii fiind extins şi amenajându-se aici spaţii administrative noi. În prezent în mănăstire vieţuiesc trei monahii.

Bibliografie

  • Arhivele Statului Bucureşti, Pachet 150, doc. 15; Pachet 149, doc 30; Pachet 149, doc. 32, în: Biserica Ortodoxă Română, nr. 12/ 1958;
  • BULAT, T.G., în: Mitropolia Olteniei, 1962;
  • GROSU, Aurelia Mincă, BUTOI, Mihai, Monumente istorice şi de artă din judeţul Olt, 1984;
  • IONAŞCU, Ion, Biserici, chipuri şi documente din Olt;
  • POBORAN, George, Istoria oraşului Slatina, 1908;
  • STOICESCU, Nicolae, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, 1970.

~~~+~~~

18

Fotografii

42 31 52 21

61 72 81 101

91 121 111 131

141 151 161 181

~~~+~~~

Harta

Sursa: MonasteryMap v1 by E-mistic