Episcopia Slatinei și Romanaților

SF. CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

~VIAŢA ŞI MARTIRIUL~

Sf. Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, fiind descendent după tată al boierilor Craioveşti iar după mamă al neamului Cantacuzinilor, coborâtori, după tradiţie, din împăraţii bizantini.

Bunicul său, Preda Brâncoveanu, nepot al lui Matei Basarab, fusese şi el ctitor de vestite aşezăminte monahale. Era cunoscut ca om evlavios şi milostiv. Obişnuia să se trezească la vremea rugăciunilor de noapte şi citea adesea Psalmii lui David. În timpul domniei lui Mihnea al III-lea este ucis din porunca acestuia în anul 1658 la Târgovişte.

Tatăl Sf. Constantin Brâncoveanu a fost postelnicul Papa, ostaş şi dregător de seamă al Ţării Româneşti. El este omorât într-o răscoală a seimenilor şi dorobanţilor, ostaşi plătiţi, nemulţumiţi de hotărârea  domnitorului Constantin Şerban Basarab de a le limita privilegiile.

„Cronica anonimă” relatează că aceştia, însetaţi de răzbunare, îl căutau, pentru a-l ucide,şi pe micul Constantin, care avea mai puţin de un an. Pentru a-l salva, doica sa Gherghina îşi va sacrifica propriul copil, de aceeaşi vârstă, substituindu-l pe viitorul domn.

Sf. Constantin Brâncoveanu îşi va petrece anii adolescenţei la Brâncoveni, alături de mama şi fraţii săi. La formarea spiritului său erudit un rol important l-au avut unchii săi Constantin Cantacuzino stolnicul şi spătarul Mihai, formaţi la şcolile de la Padova şi Veneţia.

Sub domnia lui Duca vodă şi apoi a lui Şerban Cantacuzino a urcat pe rând toate treptele înaltelor dregătorii: mare agă (comandant al trupelor de dărăbani şi seimeni şi răspunzător de paza capitalei ţării), ispravnic de scaun, mare postelnic şi apoi mare spătar (comandantul suprem al oştirii) şi mare logofăt (sfetnicul cel mai de seamă din Divanul domnesc). După moartea lui Şerban vodă a fost ales domn împotriva voinţei sale, cu acordul Mitropolitului Ungro-Vlahiei Teodosie şi a Patriarhului Ierusalimului Dositei. Venirea sa în scaunul ţării a primit-o cu smerenie, ca pe o hotărâre a Celui de Sus, socotindu-se nevrednic de înaltele răspunderi ale domniei. Într-o scrisoare către ţarii Rusiei mărturisea: Slujba mea este să îndur nevoile şi să rabd năpăştile şi chiar să-mi vărs sângele în numele lui Hristos şi al Domnului nostru Dumnezeu, pentru credinţă, pentru Una, Sfântă, Ortodoxă şi Apostolească Biserică şi deopotrivă pentru ţara noastră.”

În cei 26 de ani de domnie, prin adânca sa înţelepciune şi pricepere, a reuşit să păstreze pacea în ţară, deşi era râvnită de 3 imperii: otoman, habsburgic şi rusesc. Mulţumită cârmuirii sale, Ţara Românească a ajuns liman şi apărare pentru creştinii din întreg Răsăritul. De asemenea, în aceşti ani de linişte şi prosperitate s-a plămădit o preafrumoasă artă bisericească şi au fost tipărite numeroase cărţi sfinte şi de învăţături evlavioase. A fost un mare ocrotitor al culturii româneşti şi un neobosit ctitor de biserici şi mănăstiri, revărsându-şi milostivirea îndeosebi spre locaşurile monahale, până la Sinai, Muntele Athos şi Ierusalim.

Pe cei 11 copii ai săi, 4 fii şi 7 fiice, i-a crescut în aceeaşi frică de Dumnezeu, în credinţă nestrămutată şi dragoste de ţară şi de neam.

Uneltirile rudeniilor sale, Cantacuzinii, care îi râvneau tronul, trădările şi dovezile lor mincinoase care arătau că era vrăjmaş ascuns al imperiului otoman şi lăcomia turcilor stârnită de averea voievodului (era cel mai bogat boier din ţară prin moştenirile de la înaintaşii săi) au dus la pierderea încrederii sultanului în domn şi la mazilirea acestuia.

În vinerea mare a anului 1714, Sf. Constantin Brâncoveanu cu toată casa lui au fost ridicaţi de turci şi duşi la Constantinopol, fiind închişi în temniţa celor 7 turnuri, numită Edicule.

Timp de 4 luni a fost supus la torturi groaznice, fiind biciuit, ars pe piept cu cârlige înroşite în foc, strâns în cătuşe şi spânzurat de picioare, pentru a recunoaşte învinuirile aduse, pentru a trece la credinţa musulmană şi pentru aduce turcilor toate averile sale şi ale rudelor sale. La averile sale pământeşti acesta nu ţinea, învoindu-se a le da degrabă otomanilor, iar de acuzaţiile aduse s-a apărat. Dar a se lepăda de credinţa creştină domnitorul nu se putea lăsa înduplecat, chiar cu preţul vieţii sale şi a feciorilor săi.

Istoviţi de chinuri şi suferinţe, ferecaţi în lanţuri grele, desculţi şi numai în cămăşi, în ziua de 15 august 1714 au fost duşi în faţa sultanului Ahmed al III-lea. În faţa morţii Sf. Constantin Brâncoveanu şi-a îmbărbătat fiii cu îndemnuri sfinte: „Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, şi nu băgaţi seamă de moarte! Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în Acesta şi nu vă clintiţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă aminte de Sf. Pavel ce zice că „nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici orice alta nu-l va despărţi de Hristos, că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici de mărirea pe care o va da Hristos.” Acum, dară, o, dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele noastre.”

După ce le-a îngăduit să facă o scurtă rugăciune, gâdele a tăiat dintr-o singură lovitură capul clucerului Ianache. Apoi au fost decapitaţi în faţa ochilor îndureraţi ai părintelui lor cei 4 fii, începând cu cel mai mare, Constantin, care avea 31 de ani. În faţa morţii, Matei, feciorul cel mic, de numai 11 ani, a avut un moment de frică , firească fragedei sale vârste. Dar fiind întărit de tatăl său ca mai bine să moară de o mie de ori dacă s-ar putea, decât  să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ, copilul a spus gâdelui:Vreau să mor creştin, loveşte!”

La sfârşit a fost decapitat Sf. Constantin Brâncoveanu care s-a închinat zicând: „Doamne, fie voia Ta!”

Trupurile lor au fost aruncate în mare. Câţiva pescari credincioşi au căutat şi au reuşit să scoată din apă trupul domnitorului, care a fost înhumat în taină, cu săvârşirea cuvenitei slujbe creştineşti, la ctitoria sa din insula Halki, mănăstirea Sf. Panaghia Camariotissa. Abia în 1720 doamna Marica reuşeşte să se întoarcă din exil aducând osemintele în ţară şi le reînhumează pe ascuns la Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, unde se află şi astăzi.

Milostivul domn, apărător de credinţă şi de neam, ctitorul de lăcaşuri închinate lui Dumnezeu şi iubitorul de scrieri sfinte şi-a încununat viaţa de adevărat următor al lui Hristos prin sfârşitul mucenicesc şi jerfta cea mai de preţ: a vieţii sale şi a fiilor săi.

Sfinte Mucenice Constantine roagă-te Părintelui Ceresc să ne dea credinţa ta nestrămutată şi dragostea de Dumnezeu şi de neam ce a copleşit toate bucuriile vieţii pământeşti. Ocroteşte cu rugăciunile tale ţara aceasta şi poporul său ca să fie păziţi de lepădarea de credinţă, făţişă sau ascunsă, pentru idoleştile patimi; pentru ca fiii săi să capete tăria şi râvna cea duhovnicească de a mărturisi neîncetat, neînfricat, pe Hristos prin viaţa lor, până la sfârşitul fiecăruia pe care îl va îngădui Dumnezeu!

NEOBOSIT CTITOR ŞI IUBITOR DE ÎNVĂŢĂTURĂ SFÂNTĂ

Dar voievodul martir rămâne scris în cartea vieţii nu prin iscusinţa sa diplomatică, ci prin evlavia şi credinţa sa nezdruncinată, exprimată şi prin numeroasele ctitorii, adevărate opere de artă.

Punctul culminant al artei brâncoveneşti îl constituie sculptura în piatră iar noutatea constă în varietatea motivelor ornamentale, vegetale şi florale, influenţă a Renaşterii şi barocului. Pridvoarele bisericilor din epocile anterioare sunt transformate şi înfrumuseţate de stilul brâncovenesc cu coloane de piatră, unele sculptate în torsadă, asemenea logiilor.

Istoricii consemnează 24 biserici zidite din temelii sau rezidite şi înfrumuseţate de dânsul în tot cuprinsul Ţării Româneşti, dintre care 5 în Bucureşti: palatul şi Biserica de la Potlogi (1658), Mogoşoaia (1688) – construite înainte de a ajunge domn –  Hurezi (1697), schiturile Sf. Apostoli, Sf. Ştefan, Sf. Ioan Botezătorul, bolnita – Mamul, biserica mare şi paraclisul de la Şf. Măn. Brâncoveni, Sf. Ioan Grecesc, Sf. Sava, Sf. Gheorghe Nou (1707), Doiceşti. A mai refăcut Cozia, Arnota, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un Lemn, Argeş, Dealu, Snagov, Biserica Domnească şi Sf. Dumitru din Târgovişte.

Dar Sf. Constantin Brâncoveanu a ctitorit sau rezidit biserici şi în Ardeal şi în Răsăritul dreptmăritor: Făgăraş (1698), Sâmbăta de Sus (1701), Ocna Sibiului, Sf. Nicolae (1697) şi Panaghia (1699) în Constantinopol, Panaghia Camariotissa din insula Halki, Schimbarea la faţă din insula Proti (1703), Sumela lângă Trebizonda, Sf. Ecaterina la Muntele Sinai (1700), paraclisul şi trapeza mănăstirii Sf. Pavel de la Muntele Athos.

Pe lângă aceasta a înzestrat aceste sfinte locaşuri cu bani, veşminte, odoare, cărţi şi manuscrise. Mănăstirea Hurezi era înzestrată cu o frumoasă bibliotecă iar la mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti se afla una din vestitele şcoli ale Europei de Răsărit, Academia domnească, cu predarea în limba greacă.

În ţările creştine aflate sub dominaţie otomană tiparul era cu desăvârşire oprit. Însă în Ţările Române, care se bucurau de o mai mare libertate, acesta era folosit încă din anul 1508. Sf. Constantin Brâncoveanu, om evlavios şi erudit, a înţeles marele folos duhovnicesc ce îl aducea tipărirea şi răspândirea cărţilor creştine. Începutul acestei mari lucrări duhovniceşti a fost făcut prin Biblia de la Bucureşti (1688), integral în limba română, tipărită din porunca lui Şerban vodă Cantacuzino, la care viitorul domn a fost ispravnic al cărţii.

În timpul domniei Sf. Constantin Brâncoveanu s-au tipărit 84 de titluri de cărţi în română, greacă, slavonă, arabă, iviră. Acestea erau traduceri din Sf. Scriptură, întreagă sau Psaltirea, Evangheliile şi Faptele Sf. Apostoli, cărţi liturgice, scrieri ale Sf. Părinţi ai Bisericii, cărţi de învăţături morale. Ele erau dăruite de domnitor spre zidirea sufletească a credincioşilor din Ţările Române şi din alte ţări creştine supuse sub tirania turcească.

De asemenea a ajutat cu bogate danii apariţia marelui Dicţionar sau Tezaurul întregii limbi greceşti de la Veneţia (1712), într-o ediţie nouă.

A fost pe drept numit „Principe al culturii noastre, adeverind faptul că cel ce dobândeşte virtuţile creştine şi atinge treapta sfinţeniei se arată strălucit şi destoinic nu numai în cele duhovniceşti ci şi în cârmuire, în litere, ştiinţe şi arte, ajungând om desăvârşit în toate.”(P.S. Gherasim al Râmnicului).

sursa> Sfânta Mânăstire Brâncoveni.

Lasă un răspuns