POCĂINȚA FULGERĂTOARE A LUI ZAHEU
CUVÂNTUL IERARHULUI
Duminica a XXXII-a după Rusalii
(Luca 19, 1-10)
Există în viață oportunități care nu trebuie ratate. Momente în care nu e bine să stai prea mult pe gânduri. Un astfel de „oportunist” (în sensul bun al cuvântului), adică un om extrem de hotărât s-a dovedit a fi și eroul evangheliei de astăzi.
Auzim pe prea mulți în jurul nostru amânându-și sine die pocăința; ezitând, adică, tocmai atunci când ar trebui să ia decizia schimbării în bine, deși, când este vorba de rele, pe acelea le săvârșim în chip automat și fără a cumpăni câtuși de puțin consecințele. Spun mulți: „Lasă, că ne-om pocăi la bătrânețe! Mai întâi să ne trăim viața, că este timp și pentru pocăință!” Nu așa a procedat Zaheu.
Acesta se convertește cu o bărbăție și o vitejie uimitoare; ba încă și cu o repeziciune fulgerătoare! Arde toate etapele plângăcioase și, adesea, singurele la care ne limităm cei mai mulți dintre noi, mai degrabă afișându-ne păcătoșenia decât să ne-o luăm în serios! Căci, de câte ori nu auzim în jurul nostru lamentări de tipul: „vai ce multe păcate am făcut! Vai cât sunt de păcătos!…” Și… atât! Nicio urmare! Nicio schimbare! Iată-l însă, pe Zaheu, asumându-și păcătoșenia cu o uimitoare finalitate! Nici nu mai stă pe gânduri. Își resimte starea de putreziciune a sufletului până în străfundul ființei lui și, ce face? Nu mai pierde vremea cu lacrimi de dezmierdare ci, sărind peste toate, țintește direct pocăința. Trece direct la fapte: „Jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!”
„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” ─ a căzut ca un trăsnet și sentința Mântuitorului Hristos, spre stupefacția cârcotașilor care îl ponegreau pe Zaheu pe la poartă. Aceasta după ce, mai întâi, i-a năucit el pe toți cu pocăința sa!
Astfel că, nici Hristos nu S-a lăsat mai prejos! La pocăința fulgerătoare a lui Zaheu a răspuns cu repeziciunea trăsnetului, spre nedumerirea celor care se așezaseră „la coadă”, la poarta acestuia, crezând că e chip de șezătoare, de comisii și consilii cu privire la pocăință…
De ce nu este bine să amânăm pocăința, înțelegem și mai limpede din pilda următoare:
„Un tânăr a mers la preot pentru a-i cere sfat:
− Părinte, am săvârșit păcate grele și, deocamdată, nu reușesc să mă schimb. Totuși, cred că, în timp, voi reuși, nu-i așa?…
− Nu! i-a răspuns speriat bătrânul. Vino cu mine!
Și mergând împreună în spatele casei, unde se afla un pâlc de pădure, arătându-i un brăduț i-a zis tânărului:
− Vezi acest vlăstar?
− Da, părinte.
− Smulge-l!
Tânărul a tras de brăduț și l-a scos imediat din pământ. Înaintând mai mult în pădure însă, părintele s-a oprit lângă un brăduț mai înalt, aproape la un metru.
− Acum, scoate-l pe acesta!
Băiatul s-a străduit ceva mai mult și, cu puțin efort, a reușit până la urmă să-l scoată. Apoi, arătându-i un brad mult mai mare, preotul i-a spus din nou:
− Smulge-l acum și pe acesta!
− Dar, acesta e mare, nu pot singur. Am nevoie de ajutor!
Și chemând tânărul doi prieteni, au tras împreună de pom și, după multă stăruință, au reușit să-l scoată.
− Acum scoateți bradul acela falnic de acolo! le-a mai zis, în cele din urmă, părintele.
− Dar… acela este un copac mare și bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi și o sută de oameni!
− Vezi, fiule?… Așa sunt și deprinderile cele rele! Orice viciu pare, la început, inofensiv și fără mare importanță, dar cu timpul prinde rădăcini, crește și pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mic, îl poți înlătura și singur. Mai târziu, vei avea nevoie de ajutor, dar ferește-te să lași răul să ți se înrădăcineze adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ți-l scoată! Nu amâna niciodată pocăința, căci mai târziu va fi cu mult mai greu, dacă nu chiar cu neputință să te mai pocăiești!…”
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
