Așa da, așa nu!
CUVÂNTUL IERARHULUI
Duminica vameșului și a fariseului
(Luca 18, 10-14)
Doi oameni au mers la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameș. Fariseul era om drept, postitor, virtuos și atent împlinitor al Legii, în timp ce vameșul era un hoț și un profitor de pe urma celor ce-și plăteau conștiincios taxele și impozitele către stăpânire.
Și unul și celălalt s-au rugat, însă verdictul Domnului a fost unul cât se poate de surprinzător: „Adevărat vă spun vouă că acesta (vameșul) s-a întors mai îndreptat la casa sa, decât acela”!
Ce s-a întâmplat? Cu ce a greșit virtuosul fariseu și prin ce a câștigat păcătosul de vameș? Ce anume a răsturnat ierarhia valorilor atât de bine implementată în conștiința evreilor, potrivit căreia fariseul era un „sfânt”, iar vameșul era un „ticălos”?
Fariseul a greșit rostind o „rugăciune” cu totul neinspirată. Aparent, el Îi mulțumește lui Dumnezeu, dar în fapt mulțumirea lui nu este decât judecată aspră la adresa semenilor săi. Se consideră superior celorlalți oameni, inclusiv vameșului de alături, disprețuindu-i și evidențiindu-și cu nerușinare „virtuțile” sale. Își etalează faptele sale bune, căzând astfel în lăudă de sine, în judecată aspră a aproapelui și în mândrie. Astfel fariseul, de fapt, nu se roagă nicio clipă!
În schimb, vameșul conștientizează cu toată ființa lui „unde” se află și, mai ales, ce trebuie să „spună” într-un loc ca acela. A înțeles că acolo trebuie să se arate mai degrabă conștient de slăbiciunile, decât de virtuțile lui. Nici gând să-și evidențieze calitățile, căci va fi avut și el ceva bun în ființa lui… Nu! Se roagă cu smerenie și inimă zdrobită, fapt pentru care Dumnezeu primește doar rugăciunea lui, „fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
Astfel a înălțat Hristos pe vameșul disprețuit, hoț și păcătos, în vreme ce rugăciunea fariseului care adunase atâtea fapte bune a fost lepădată. De ce? Ca să ne arate nouă cum trebuie și, mai ales, cu ce fel de rugăciune trebuie să ne rugăm, dacă vrem ca aceasta să fie și primită.
Așa da, așa nu!…
Luați aminte și la pildele următoare, prin comparație:
„Într-o duminică, un preot aude în biserică o voce bâiguind niște sunete ciudate. Și apropiindu-se de locul de unde veneau acestea, găsește un copil care spunea ceva, dar nu articulat în cuvinte, ci repeta… alfabetul!
− De ce tot repeți literele alfabetului, măi copile?
− Păi, așa îmi fac eu… rugăciunea! răspunse acela.
− Cum așa? Eu aud că doar spui alfabetul! se miră preotul.
− Da, e adevărat!… Dar nu știu cuvintele rugăciunii, și atunci spun numai literele, că Dumnezeu știe mai bine să le pună în ordinea care trebuie”!…
* * *
„Un creștin, trecând pe lângă casa unui ateu, îi zise:
− Vecine, te-am auzit ieri „rugându-te”!…
− Te înșeli, răspunse ateul, eu nu… mă rog niciodată!
− Așa știam și eu, dar te-am auzit zicând: „Să mă bată Dumnezeu! Să mă trăsnească Dumnezeu! Să fiu al naibii!” Bagă de seamă că Dumnezeu ar putea să te audă și să-ți împlinească „rugăciunea”! De rugat tot te rogi tu…, dar nu te rogi cum trebuie, căci nimeni nu-i ateu în adâncul inimii!”
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
