Apostolul cel mai nedreptățit de memoria populară

Apostolul cel mai nedreptățit

de memoria populară

CUVÂNTUL IERARHULUI

DUMINICA TOMII

(In 20, 19-31)

Nu există apostol mai nedreptățit de memoria populară ca Sfântul Toma. Iuda a fost etichetat „vânzător”, dar pe drept. Pavel, deși prigonitor și ucigaș al creștinilor la început, nu a fost reținut ca atare în istorie, ci ca „Apostolul neamurilor”, iar Petru, deși s-a lepădat de trei ori de Domnul, nu a moștenit apelativul de „apostat”, ci pe acela de „verhovnic al apostolilor” sau „custode al cheilor Raiului”.

Pe nedrept l-a reținut tradiția pe Sfântul Toma ca fiind „necredincios”, câtă vreme el nu a spus niciodată că nu crede, ci că nu va crede dacă nu i Se va arăta și lui Domnul. Prin urmare, el și-a condiționat, nu și-a negat credința, iar aceasta a făcut-o pentru că era revoltat și contrariat, nu necredincios. Atitudinea lui era una de amărăciune și frustrare, pentru că trecuseră opt zile de la Înviere, Domnul se arătase deja tuturor celorlalți apostoli, iar lui nu.

De aceea a fost numit Apostolul Toma peste veacuri, de către unii, și „patronul spiritului modern”, într-o încercare disperată de justificare a necredinței lor. S-a considerat că revolta lui ar putea scuza insolența unora de a-I pretinde Domnului revelații personale la comandă. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, Toma Îi era ucenic, și încă unul gata de sacrificiu − „să mergem și noi să murim împreună cu El!” (In 11, 16), le zisese el tovarășilor săi când a auzit că iudeii au pus la cale să-L omoare. Cum pot manifesta unii o îndrăzneală similară, fără să-I fi fost în prealabil ucenici Domnului și, mai ales, fără a se fi arătat, mai întâi, gata de jertfă?

Omul modern însă, prea egoist pentru ucenicie și prea comod pentru sacrificiu, și-a găsit imediat și… „ocrotitorul”! Ba, încă, unii își permit și aroganța de a I se adresa Domnului ca unui coleg de serviciu! Dar, cine se crede omul să-I ceară lui Dumnezeu atâta familiaritate, câtă vreme bunul simț ne impune politețe până și față de străini? De unde această nesimțire spirituală, de a-I reproșa Domnului că este prea transcendent, ori prea exigent cu omul; prea inabordabil, ori prea sentențios; prea absent, ori prea sâcâitor?!… Și, ca să-și mai scuze cumva impertinența, omul incapabil și de ucenicie și de sacrificiu și, de fapt, de credință, și-a aflat și… „patronul”!

Numai că, ce să vezi? Biserica l-a reținut altfel pe Apostolul Toma în calendar − nu pentru necredință, ci pentru convingerea exemplară cu care L-a recunoscut pe Hristos: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Pentru noi creștinii, Apostolul Toma nu doar că nu este „necredincios” ci, dimpotrivă, este cel mai credibil martor al Învierii Domnului, pentru că a confirmat acest fapt cu mult „năduf”, iar credința sa – iată de ce nu încape vorbă de necredință – a fost recunoscută chiar de Domnul: „Pentru că M-ai văzut, Toma, ai crezut; fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”

Ați înțeles? Fără a-i taxa vreo clipă ambiția lui Toma drept obrăznicie, ori supărarea drept necredință, Domnul îi fericește pe aceia care vor avea înțelepciunea, peste veacuri, să evite iadul îndoielii, al bâjbâielilor de tot felul și al necredinței, în schimbul unei credințe curate și luminate, care poate aduce, cu adevărat, pace și speranță în viață și în suflet. Altfel, totul nu este decât răzvrătire, luptă împotriva evidenței și cu Dumnezeu, atitudini specifice omului care, deși nedispus să-L recunoască și să creadă în El, își caută totuși aliați, cu disperare, tocmai în… Sfânta Scriptură!

SEBASTIAN

Episcopul Slatinei și Romanaților