POCĂINȚA EXEMPLARĂ A
FIULUI RISIPITOR
CUVÂNTUL IERARHULUI
Duminica fiului risipitor
(Luca 15, 11-32)
Se apropie postul mare, perioadă de pocăință prin excelență. Un tânăr, răzvrătit împotriva tatălui său, își cheltuie averea materială și spirituală în desfătări de tot felul și constată cu durere că păcatul nu „satură” ci, dimpotrivă, provoacă „foamete” și „lipsă”, iar petrecerea în lumea cea fără de Dumnezeu aduce, până la urmă, înstrăinare și singurătate.
Astfel, într-o clipă de har, realizând cât de mult a decăzut, își „vine în sine”, adică în fire (pentru că păcatul este nefiresc), conștientizează răul făcut și se hotărăște să se întoarcă la tatăl său numaidecât. Dar nu oricum, ci plin de regret și de umilință: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi!” Așa a înțeles el să meargă și să-și ceară iertare, cu smerenie, cu pocăință și gata să facă muncă de slugă, nu scuzându-se ori pretinzând iarăși demnitatea din care căzuse.
Văzând acestea tatăl său, care nu încetase să-l aștepte încă din clipa în care a plecat, l-a iertat pe dată și l-a primit cu bucurie. Niciun reproș și nicio umbră de dojană. I-a fost suficientă întoarcerea lui. A uitat, într-o clipă, de toată amărăciunea pe care i-o pricinuise și i-a dăruit din nou tot ceea ce pierduse: haina, încălțămintea și inelul dregătoriei. A junghiat vițelul cel îngrășat (simbolul Jertfei celei Nesângeroase) și a poruncit să fie organizat ospăț de veselie – semnul comuniunii depline.
Dragii mei,
Fiul cel risipitor constituie și pentru noi exemplu de pocăință, model de întoarcere și recuperare. El a aflat secretul reabilitării. S-a regăsit pe sine și a reușit să se schimbe. A putut să se ridice din întunericul păcatelor, s-a smerit, a găsit în sine puterea necesară să vină înaintea tatălui său recunoscându-și greșeala și să ceară nu ceea ce avusese, ci starea de argat. Pentru aceasta tatăl l-a și primit cu bucurie, căci „acest fiu al său mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.
Tot așa și Tatăl nostru cel ceresc va primi pocăința noastră, dacă vom da dovadă de venire în fire, de conștientizare profundă a păcatului, de smerenie și de întoarcere cu pocăință sinceră „acasă”!
Luați aminte și la pilda aceasta:
„Un om care săvârșise multe păcate în viața sa, conștientizând pedepsele iminente ale iadului, se hotărăște să se schimbe. Își vinde averea, împarte totul săracilor și merge la preot să se spovedească. Spovedindu-l, preotul hotărăște să-i dea un canon de pocăință foarte greu, timp de nouă ani de zile, însă omul nostru, auzind aceasta, începe să plângă cu amar și să „protesteze”:
− Nu părinte, nouă ani înseamnă prea puțin pentru câte am făcut eu!…
Văzând pocăința lui, preotul îi spune:
− Cred că… am greșit. Trei ani de pocăință îți sunt de-ajuns!
Atunci omul începe să plângă în hohote și să-l roage pe preot să-l ierte și să-i dea cel mai aspru canon și vreme de mai mulți ani, nu doar trei. La care preotul rectifică:
− Bine, atunci îți dau numai trei zile de pocăință!
Penitentul cade în genunchi. Lacrimile îi curg șuvoi și strigă:
− Vai, părinte, știam eu că nici Dumnezeu, nici dumneata nu mă mai puteți ierta… Nu înțelegeți că nici 100 de ani nu mi-ar ajunge să mă pocăiesc?!…
Atunci preotul avu o viziune: deasupra omului un înger ținea o carte în care îi erau scrise toate păcatele și pe care lacrimile de pocăință le șterseseră. Deci cunoscând el prea bine mila Domnului, îi dădu omului iertare și Sfânta Împărtășanie pe loc!”
PS: Asta, vasăzică, pocăință smerită și fierbinte! Să ne pocăim și noi cu astfel de pocăință sinceră, plină de regret și de smerenie, și Dumnezeu ne va dărui pe dată iertarea greșelilor și, mai ales, mântuirea sufletelor noastre!
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei și Romanaților
