NU MOARTEA ESTE SFÂRȘITUL VIEȚII, CI VIAȚA ESTE SFÂRȘITUL MORȚII

NU MOARTEA ESTE SFÂRȘITUL VIEȚII,

CI VIAȚA ESTE SFÂRȘITUL MORȚII

CUVÂNTUL IERARHULUI

DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII

(Învierea fiului văduvei din Nain – Luca 7, 11-16)

Dacă ați crezut, până astăzi, că moartea este sfârșitul vieții, v-ați înșelat! Ca să dovedească acest lucru, Domnul Hristos l-a sculat din morți pe fiul văduvei din Nain ca dintr-un somn: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14); altădată, venind la căpătâiul fiicei lui Iair a afirmat, riscând ridicolul: „Copila n-a murit, ci doarme! (Luca 8, 52); cu privire la Lazăr cel mort de patru zile, a zis: „Lazăr, prietenul nostru a adormit. Mă duc să-l trezesc!” (Ioan 11, 11). Iată de ce spunem noi despre morți că au… adormit! Iar cât privește propria Persoană, Hristos a înviat pur și simplu, „ieșind ca un mire din cămară… și lăsând cele de îngropare ale Sale” în mormânt, potrivit Canonului Învierii.

Vi se mai pare, așadar, că la Dumnezeu moartea este ceea ce cred „cei care nu au nădejde” (1 Tes. 4, 13): adică dispariție definitivă, neant, neființă, ori sfârșitul sfârșitului?!… Ce a fost moartea pentru fiul văduvei din Nain? Dar pentru fiica lui Iair? Ce a fost moartea pentru dreptul Lazăr? Dar pentru Hristos, Care „a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”?

Dragii mei,

Dacă ați crezut, până acum, că moartea este mai puternică decât Domnul Vieții, ați greșit! Căci Hristos Domnul S-a arătat stăpân și al morții, înviind din mormânt și pe alții, dar înviindu-Se și pe Sine, biruind moartea și făcându-Se, astfel, chezășia nemuririi și a fericirii noastre veșnice! Astfel, nu moartea este sfârșitul vieții, ci Viața este sfârșitul morții. Dar, de viața în Hristos și cu Hristos! Nu a zis El: „Eu sunt calea, adevărul și Viața”? (In 14, 6).

De ce, atunci, a mai îngăduit Dumnezeu moartea?

La această întrebare ne răspunde Cartea Facerii, în capitolul 3: Din cauza păcatului protopărinților noștri!

Păi și, dacă n-ar fi păcătuit ei, noi am fi fost astăzi, cu toții, nemuritori și cu trupul?

Da, căci din „Pomul Vieții” nu aveam interdicție să mâncăm în grădina Edenului, ci numai din „Pomul cunoștinței binelui și răului”! Abia după cădere, văzând Domnul atracția omului spre păcat, în detrimentul comuniunii cu El, i-a oprit acestuia accesul la Pomul vieții (Fac. 3, 21-24). Iar aceasta a făcut-o pentru ca nu cumva să se înveșnicească el în starea aceasta de păcat, pe pământ. Vedem cu toții cât rău există și așa, în lume, în condițiile în care viața noastră este relativ scurtă. Vă imaginați, deci, ce proporții ar fi căpătat răul, dacă am mai fi rămas și nemuritori? Ce junglă ar fi devenit lumea în perspectiva unei veșnicii păcătoase, aici pe pământ?

Așa au înțeles creștinii „rațiunea” morții și în felul acesta s-au și împăcat cu iminența ei, privind-o:

– Nu ca pe răul suprem, ci ca pe un sfârșit al răului;

– Nu ca pe catastrofa catastrofelor, ci ca pe un „accident” de parcurs, din cauza păcatului strămoșesc;

– Nu ca neființă, ci ca pe o „trecere” la o altă viață; la viața cea veșnică;

– Nu ca pe un sfârșit al vieții, ci ca pe un sfârșit al „morții” (adică, al păcatului; în înțelesul de moarte sufletească – „cu moartea pe moarte călcând”) și ca pe o renaștere în starea paradisiacă, de unde a căzut omul pe când încă ar fi putut rămâne nemuritor.

PS: Se știe despre marele filosof Friedrich Nietzsche că, în necredința sa, a ajuns până acolo încât I-a proclamat „moartea” lui Dumnezeu. Așa a ajuns el autorul cunoscutei teze „Dumnezeu a murit”, îmbrățișată cu atâta entuziasm de către iluminiști.

Ei bine, o parabolă spune că, la înmormântarea acestuia, s-ar fi arătat Dumnezeu prietenilor și susținătorilor lui, spunându-le nu fără subînțeles: „Nietzsche v-a zis despre Mine că am murit… Eu, însă, vă spun vouă că Nietzsche… nu a… murit”!

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei și Romanaților