DUMNEZEU ESTE ÎNDELUNG RĂBDĂTOR ȘI MULT INSISTENT

DUMINICA A XIV-A DUPĂ RUSALII

(Nunta fiului de împărat – Mt. 22, 2-14)

CUVÂNTUL IERARHULUI

Unde ați mai pomenit vreodată ca un împărat să se roage de supușii săi? Să insiste chiar. Ba, încă, să se umilească într-atât, încât să-i implore până și pe cerșetori și pe trecători ca să vină la masa Sa?[1] Și apoi, unde ați mai văzut să fie refuzată o astfel de rugăminte, cei poftiți jignind gazda sub pretexte dintre cele mai dezonorabile?

Așa s-a întâmplat în evanghelia de azi. Deși Împărat a toate și atotputernic, Dumnezeu decide să nu Se bucure singur de propria-I Împărăție. Nu-I este suficientă nici bucuria comuniunii cu Fiul Său, în sânul Sfintei Treimi, ci alege să Se „milogească” de noi ca să-I împărtășim dragostea, să-I ținem „companie”. Și, ce să vezi?! Pe cât de insistent și de umil Se roagă El de noi, pe atât de neînduplecați și indiferenți ne arătăm noi. Ca și cum I-am face Lui un serviciu. Ca și cum, de fapt, tot El ne-ar fi nouă dator.

Dragii mei,

Se roagă Dumnezeu de noi ca să venim la El, iar nouă nu ne pasă! Trimite după noi insistent, tânjește de dorul nostru, ne îmbie cu Împărăția Cerurilor, iar noi… vrem „PĂMÂNT” (țarina), ne scuzăm cu ÎNDELETNICIRI SUBUMANE (boii), sau ne arătăm atrași mai degrabă de PLĂCERILE VIEȚII (femeia). Nu credeți că, într-o zi, s-ar putea ca Domnul să Se supere pe noi și să ne limiteze accesul la „masa” Lui, sau chiar să ne dea afară, dacă vom îndrăzni să ne prezentăm înaintea Sa fără „haină de nuntă” adecvată?

Se spune despre Împăratul Alexandru Macedon că, ori de câte ori ajungea la o cetate pe care dorea să o cucerească, venind cu oștirea în fața porților ei aprindea o făclie și dădea termen celor dinăuntru să se predea în timpul cât ardea făclia. Dacă locuitorii aceia se predau în timp util, cetatea era cruțată; dacă nu, erau trecuți cu toții prin foc și prin sabie.

O cetate sufletească este și viața noastră! Dumnezeu − Împăratul Cel ceresc − așteaptă o viață (a noastră) întreagă să se predăm Lui și să-L primim în cetatea inimii noastre. Și trebuie să-L primim până când arde făclia, adică până când ne aflăm în viață și atâta timp cât Domnul ne mai îmbie cu lumina vieții. Toți cei ce nu se predau Lui până la stingerea luminii − adică până la scurgerea vieții − își pierd orice nădejde și orice scăpare; li se stinge lumina vieții, iar în ziua de apoi vor fi trecuți prin „foc și sabie”, căci zice: „Lucrați până este ziuă, că vine noaptea când nimeni nu mai poate lucra” (In 9, 4).

Astfel, pe omul care nu răspunde chemării Lui, Domnul pare a-l întreba cu binevoitoare reproșuri:

De ce Mă numești Tată, dacă nu Mă iubești?

De ce Mă numești Înțelept, dacă nu-Mi urmezi sfatul?

De ce Mă numești Învățător, dacă nu Mă asculți?

De ce Mă numești Cale, dacă nu-Mi urmezi Mie?

De ce Mă numești Adevăr, dacă iubești minciuna?

De ce Mă numești Viață, dacă nu trăiești ca Mine?

De ce Mă numești Lumină, dacă umbli întru întuneric?

De ce Mă numești Mântuitor, dacă nu Mă lași să te mântuiesc?

De ce Mă numești Stăpân, dacă nu-Mi slujești?

De ce Mă numești Atotputernic, dacă nu te încredințezi Mie?

De ce Mă numești „Doamne, Doamne!”, dacă nu faci voia Mea?

De ce Mă tot… numești, dacă nu-Mi slujești?!…

 

[1] Vezi și textul evanghelic asemănător din Duminica a XXVIII-a după Rusalii (Lc. 14, 16-24).

†SEBASTIAN, 

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor