M. Mainesti

MÂNĂSTIREA MĂINEŞTI

Hram: Acoperământul Maicii Domnului

Adresă: Str. Sat Măineşti, loc. Balş, jud. Olt
tel: 0249-450.089
Stareţă: M-hia Magdalena Coţandra

~~~+~~~

ACCES/ LOCALIZARE

Mănăstirea Măineşti este situată pe frumoasa vale a Olteţului, între dulci coline cu deschidere spre răsărit, la 2 km sud de oraşul Balş. Credincioşii care se deplasează cu trenul pot scurta drumul mergând din gara Balş în direcţia Craiova, pe lângă calea ferată, până ce trec podul peste Olteţ, apoi, la stânga, pe lângă abator, prin cătunul Măineşti, până în sudul acestuia şi, pe dreapta, situată pe o colină înaltă de 15 m, se vede biserica mănăstirii.

VECHI ISTORIC

Primul locaş a fost ridicat între anii 1742-1743 de către ispravnicul Matei Bârzeanu. Era o mică biserică din lemn cu pereţi de nuiele şi avea hramul „Sfinţii Voievozi”. În anul 1745, ctitorul închină acest schit Episcopiei Râmnicului, devenind astfel metoc al ei. Ulterior, ieromonahul Partenie din Balş l-a înzestrat cu o vie din dealul Găineştilor şi o parte din moşia sa. Ctitorul, Matei Bărzeanu, figurează la 9 noiembrie 1755 ca hotarnic al moşiei Lioşti. Schitul Măineşti apare în arhivele oltene în lucrarea „Oltenia, după memoriile generalului Banev”.

Stricându-se biserica din lemn şi nuiele, în 1805 chir Popa Nicolae postelnicul, Ioanichie Preda – frate – şi postelnicul Nicolae Măinescu încep construcţia unei biserici din cărămidă şi piatră, care s-a terminat la 29 septembrie 1809. Între 1810-1812, biserica a fost pictată, iar la sfinţire a primit hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”. O însemnare din 17 mai 1813, a logofătului Ion Măinescu, atestă zidirea acestei biserici din piatră.

Se ştie că pe aceste plaiuri ale Olteţului a haiducit Iancu Jianu. În articolul „Monumente istorice de pe valea Olteţului” (ziarul Oltul, an I, nr. 101/ 16 iunie 1968), Petre Pandrea vorbeşte despre biserica schitului, unde haiducii lui Jianu s-au retras şi s-au călugărit, după ce căpitanul s-a lăsat de haiducie în anul 1818. Acest fapt este confirmat şi de folclorul local, aşezământul fiind cunoscut ca „Schitul Haiducilor”.

Prin plecarea călugărilor greci, schitul a fost desfiinţat, iar biserica lui a devenit parohială. Rămânând izolată însă, întrucât populaţia din jur s-a tot retras, nu s-a mai ocupat nimeni de ea şi a rămas părăsită. Abia după o sută de ani de la înfiinţare apar în jurul ei treizeci de familii care, pentru trebuinţele religioase, apelează la biserica Sfânta Parascheva din Balş. Din cauza stării necorespunzătoare, în 1926 biserica schitului este închisă. În 1930, preotul Ioan Ochişor îi face unele mici reparaţii şi îi pune acoperiş de tablă. Biserica se redeschide în 1941, când este numit aici preotul refugiat din Basarabia, Pavel Mateevici. Acesta face unele reparaţii, astupând crăpăturile din ziduri, dar după puţini ani şi acesta părăseşte locul, iar biserica se ruinează. După mai multe intervenţii ale preotului Ioan Ochişor, în 1959 se fac formele pentru renovarea ei, dar şi părintele părăseşte parohia după cinci ani. Abia în 1979, biserica a fost renovată şi acoperită din nou.

ISTORIA RECENTĂ

La 11 noiembrie 1996, prin decizia nr. 4725 a Sfintei Episcopii a Râmnicului, s-a reînfiinţat Mânǎstirea Măineşti, pe locul fostului «Schit al Haiducilor», în jurul bisericii vechi, singura clădire din complexul monastic care a supravieţuit timpului. Mai târziu a fost cedat mânǎstirii tot amplasamentul taberei şcolare, în baza unei înţelegeri dintre mânăstire şi Administraţia Taberelor Şcolare. Iniţiativa i-a aparţinut PS Irineu Slǎtineanul – pe atunci arhiereul vicar al Episcopiei Râmnicului, iar actualmente Mitropolit al Olteniei – care a fost „sufletul” acestui început de viaţă călugărească.

Obştea schitului este constituită din maici. Prima vieţuitoare care a luat asupră-şi osteneala alcătuirii obştii a fost schimonahia Sofronia, urmatǎ de câteva maici şi surori. Nou înfiinţata Mânăstire Măineşti şi-a desfǎşurat activitatea nestingherit, trecând cu bine de toate greutăţile inerente începutului, din anul 1999 având ca slujitor al Sfântului Altar un preot de mir, în persoana pǎrintelui Dumitru Popa din Balş.

De la înfiinţarea sfintei mânǎstiri şi pânǎ la 25 martie 2008, când a fost întronizat PS Sebastian – primul Episcop al Slatinei şi Romanaţilor – obştea mânǎstirii s-a aflat sub oblǎduirea PS Irineu Slǎtineanul, care s-a ocupat îndeaproape de îndrumarea duhovniceascǎ şi de bunul mers al mânǎstirii. La iniţiativa Preasfinţiei Sale şi cu cheltuiala familiei Nae Gheorghe, Maria şi fiii din Slatina, s-a reuşit ridicarea unei biserici noi în incinta mânǎstirii, într-un timp foarte scurt. La data de 12 martie 2004 s-a obţinut Autorizaţia de construire, iar la 1 octombrie 2005 biserica a fost sfinţitǎ de către PS Irineu Slǎtineanul, în fruntea unui numeros sobor de preoţi.

În timpul păstoririi PS Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, obştea mânăstirii s-a mărit, a fost adus un ieromonah duhovnic care săvârşeşte toate sfintele slujbe, potrivit tipicului mânăstiresc, şi s-a construit corpul nou de chilii. În prezent mânǎstirea are 8 vieţuitoare.

BISERICA. DATE TEHNICE

Biserica este construită în formă de navă, din zid de cărămidă, gros de 70 cm. Este compartimentată în altar, naos, pronaos şi pridvor. Catapeteasma este din zid. Naosul este delimitat de pronaos printr-un zid de cărămidă care are pe mijloc o deschidere cât o uşă şi două deschideri laterale mici. Pe naos este o turlă oarbă în formă octogonală, în exterior având opt ferestre înalte şi înguste. Lumina pătrunde în altar printr-o fereastră aşezată la răsărit, iar în naos prin două ferestre săpate în peretele sudic şi una în cel nordic. Intrarea în pronaos se face printr-o uşă masivă din stejar, simplă, aşezată în partea de vest. Pridvorul este deschis, susţinut de patru coloane masive în faţă şi două în spate, cuprinse în zidul pronaosului. Pardoseala este din duşumea de scândură, pusă în anii 1970, iar acoperişul este din tablă zincată. Faţadele exterioare sunt văruite în alb şi au un brâu median simplu.

Pictura, realizată între anii 1810-1812, este realizată într-o tehnică combinată de frescă şi tempera. La portretele ctitorilor, precum şi la celelalte portrete din interior, se observă că în costumele de epocă apar elemente specifice portului popular românesc. Paleta zugravilor s-a rezumat la câteva nuanţe de roşu, albastru, gri, puţin verde şi galben. Predomină încadraturile şi brâiele cu linii negre şi roşu închis. Chiar şi figurile sunt conturate în linii negre şi roşu închis (aceasta în tehnica tempera).

Pe zidul de sud al pronaosului sunt portretele ctitorilor: jupân Tănasie, preoteasa Ancuţa, jupâniţa Măriuţa postelniceasa, jupân Ion postelnicul, preoţii Mihai şi Nicolae. Pe zidul de vest sunt preoteasa Stanca, preotul Nicolae Măinescu care ţine biserica împreună cu jupân Enache, postelnicul Măinescu şi jupâneasa Sanda, postelniceasa, iar pe zidul de nord se află Iordache logofăt, Preda logofăt şi Nicolae logofăt, fraţii Păunei logofeteasa.

~~~+~~~

Fotografii