Dușmănim, sau… ne iubim semenii?

DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII

(Iubirea vrăjmașilor – Lc. 6, 31-36)

CUVÂNTUL IERARHULUI

Aveți dușmani? Da? Și care este atitudinea voastră față de ei? Îi dușmăniți și voi la rându-vă? Îi desprețuiți? Sau, poate, îi „pedepsiți” ignorându-i? Disimulați că nu vă dușmăniți, sau căutați să vă comportați frumos, în speranța că dușmănia se va stinge de la sine?…

Întreb, pentru că evanghelia de astăzi ne recomandă cu totul altceva: „iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi!”

O să spuneți, poate, că este imposibil să-i iubim pe vrăjmașii noștri, că Biserica iar umblă cu idealuri… Cine își poate iubi dușmanii?!…

Păi… Mântuitorul Hristos a făcut-o, atunci când S-a rugat pentru cei care L-au răstignit – „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Lc. 23, 34) – după care Și-a dat viața, ca semn al iubirii Sale pentru noi: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (In 15, 13).

O să ziceți: Bine, dar El era Dumnezeu!… Da?… Dar Sfântul Arhidiacon Ștefan, care a murit rugându-se pentru ucigașii săi – „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. 7, 60) – ce era? Dar atâtea zeci de mii de mucenici care au mers la moarte dând slavă lui Dumnezeu și nepurtând niciun fel de dușmănie celor ce-i persecutau?…

Domnul Hristos ne învață că cel mai bun răspuns la rău este binele! Orice altă atitudine nu face decât să înmulțească răul; doar binele poate stopa răul. Nici dreptatea crudă a Vechiului Testament („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” – Ieșire 21, 24), nici răzbunarea sălbatică specifică lumii păgâne, nici orgoliul exagerat al cavalerilor Evului Mediu și nici hiper-obsesia omului modern pentru „drepturile omului” nu au făcut și nu vor face lumea mai bună; doar iubirea milostivă îl poate câștiga pe semenul nostru. Ascultați ce anume l-a convertit la creștinism pe Sfântul Pahomie cel Mare:

“Păgân după părinți, convertirea acestuia s-a datorat unei întâmplări petrecute pe vremea când era oștean în armata romană.

Într-unul din lungile și grelele marșuri ale oștirii, într-o zi foarte toridă de vară, a poposit într-un sat oarecare. Cum ostașii s-au așezat să se odihnească, fiind foarte însetați, au venit la ei mai mulți localnici cu apă rece, cu mâncare și cu fructe, îmbiindu-i să guste. Ba mai mult, îi invitau și în casele lor, pentru odihnă. Acest lucru i se păru uimitor lui Pahomie, căci armatele romane nu erau bine văzute de către populațiile cucerite. De aceea, extrem de impresionat de această primire, și-a întrebat superiorii:

− Ce fel de oameni sunt aceștia care își ospătează dușmanii?

− Sunt creștini! i s-a răspuns. Cred într-un Dumnezeu nou, Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit evreii și Care le-a poruncit să-și iubească până și dușmanii. I-a încredințat că, dacă Îl vor asculta și Îi vor împlini această poruncă, vor avea viață veșnică.

− Cu adevărat, minunat trebuie să fie Dumnezeul creștinilor, căci aceasta este iubirea desăvârșită! exclamă Pahomie.

De atunci a început el să îi admire pe creștini și, în scurt timp, luând învățătură de la preoții lor, a primit și botezul. Apoi, apucând calea pustiului, a locuit acolo până la sfârșitul vieții sale, bine plăcând Domnului, iar pentru petrecerea sa sfântă s-a învrednicit de mare cinste, căci Dumnezeu i-a încredințat printr-un înger regulile de viețuire ale cinului monahal”.

† SEBASTIAN

Episcopul Slatinei și Romanaților