Veți zice, poate: da, dar toate acestea au fost odată… Astăzi nu mai sunt sfinți!… Așa credea și Sfântul Atonie cel Mare la vremea sa și iată ce „lecție” a primit de la Domnul:

„Se spune despre Sfântul Antonie că, văzând atâția oameni că aleargă la el zilnic pentru sfat și învățătură, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere pe cineva cu viață mai aleasă decât a sa, pentru a ști și el de la cine ar putea lua pildă bună și folos, la nevoie. Și i-a răspuns Domnul:

−Antonie, mergi în Alexandria și vei întâlni un om care te va uimi cu petrecerea sa!

A coborât sfântul la Alexandria și a întâlnit, pe înserate, îndată ce a intrat în oraș, un om care se grăbea să ajungă la casa sa. L-a urmat și, de unde se aștepta să vadă la acela lucruri extraordinare, mare i-a fost mirarea să constate că avea de-a face cu un om cât se poate de modest, sărac și absolut obișnuit prin felul în care trăia. Era curelar de meserie, confecționând diferite lucrări din piele pentru a-și asigura traiul și, văzându-l atât de simplu și că nu părea a duce deloc o viață virtuoasă, i-a zis:

−Omule, pentru numele Lui Dumnezeu, te rog să-mi spui care este viața ta, pentru că eu nu văd nimic neobișnuit în felul în care petreci! De ce m-a trimis Domnul la tine?

Și auzind acela astfel de cuvinte, i-a răspuns:

−Sfinte al lui Dumnezeu, eu sunt un om căsătorit, având cu soția mea patru copii, iar viața mea nu este alta decât cea pe care o vezi!…

−Spune-mi, însă, cum îți petreci tu timpul și ce faci mai exact! Spune-mi în amănunt! i-a cerut sfântul.

−Nu știu ce să-ți spun, sfinte… Dimineața mă trezesc și îmi fac rugăciunile împreună cu soția și copiii mei. Stăm la masă, după care plecăm fiecare la rostul nostru: copiii la joacă, potrivit vârstei lor, eu în atelier, unde mă îndeletnicesc cu meșteșugul meu, iar soția în casă și la bucătărie, pentru cele necesare. La prânz ne vedem cu toții din nou, ne rugăm și mâncăm împreună, dând slavă lui Dumnezeu că avem ce pune pe masă. Apoi ne odihnim un ceas și iarăși mergem fiecare la treaba sa. Așa îmi petrec toată ziua, în atelier, silindu-mă să fac lucrul meu cât mai bine, încât cei care apelează la meșteșugul meu să fie mulțumiți. Seara, iarăși ne strângem cu toții, luăm masa, mulțumim lui Dumnezeu și ne ducem fiecare la odihnă cu rugăciune în suflet, preaslăvind pe Domnul că ne-a dat sănătate și viața aceasta atât de frumoasă. Ar mai trebui să mai adaug, poate, și faptul că, har Domnului, niciodată nu m-am culcat având supărare cu cineva, ci am căutat totdeauna să mă împac imediat cu cei pe care am simțit că i-am mâhnit, ori i-am văzut nemulțumiți de lucrul meu. Aceasta este petrecerea mea și nu cred să fi omis ceva important!…”