DE CE NU NE DĂ DUMNEZEU MEREU LA FEL DE MULT CA ASTĂZI?

DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

(Pescuirea minunată – Lc. 5, 1-11)

CUVÂNTUL IERARHULUI

Românul spune că „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă”. Adică, ne dă atât cât este de datoria Lui s-o facă. Restul… depinde de noi!

Iată însă că, în evanghelia de astăzi, Domnul le dă ucenicilor pește cu asupra de măsură, atunci când ei nici nu mai sperau. Deși se osteniseră o noapte întreagă și nu prinseseră nimic, la porunca Învățătorului mulțime mare de pești s-au adunat în năvoadele lor, încât era gata-gata să li se scufunde corabia.

Auzind despre această minune, cred că în mintea omului de astăzi, dornic de a avea și de a consuma cât mai mult, ar putea încolți întrebarea: „de ce nu ne dă Dumnezeu mereu la fel de mult?…”

Dragii mei,

De câte ori nu ne-am surprins și noi „condamnându-L” pe Domnul că nu ne-a dat suficient, sau că ne-a dat mai puțin decât altora? De câte ori nu ne-am trezit imaginându-ne ce am face noi dacă am avea averi mai mari sau bani mai mulți? Cred că fiecare, dacă am fi supuși unui exercițiu de imaginație, am declara că am întreprinde cele mai mărețe fapte dacă am avea mai mult… dacă am ajunge mai mari… dacă am fi mai importanți…

Așa să fie, oare? Să nu știe Dumnezeu ce grozavi am fi noi dacă… și dacă?…

Uitați-vă la ce anume fac bogații lumii cu averile lor! De ce credeți că noi am fi mai buni, mai milostivi, mai credincioși, mai… mai… decât aceia? Nu cunoaște Domnul măsura fiecăruia dintre noi? Nu este El „sătul” de visele și de promisiunile noastre deșarte?

Luați aminte la întâmplarea următoare:

Radu era un țăran care își întreținea familia din venitul pe care-l obținea lucrându-și cu greu puținul pământ pe care îl avea. Pentru că era harnic și cumpătat, trăia destul de fericit cu familia. Nu doar că nu-i lipsea nimic din cele de trebuință, dar reușise să facă și ceva economii.

Într-o zi, apucându-se el să curețe o fântână veche, aflată în spatele grădinii, a dat peste un vas mare, plin cu bani de aur. În culmea fericirii, a părăsit de îndată toate lucrările câmpului, s-a îmbrăcat în haine scumpe, mânca numai bucate alese și se îndulcea cu cele mai fine băuturi. Prinse degrabă gustul vieții destrăbălate și, în mai puțin de doi ani, și-a pierdut toată liniștea și pacea, petrecându-și nopțile în desfrânare.

Când i s-au terminat banii și a rămas din nou sărac, într-o seară s-a dus la fântâna unde găsise comoara și, stând pe marginea ei, medita la cât de tihnită îi era fost viața mai înainte de a găsi aurul. Astfel a priceput că, atunci când era mai sărac în averi, era mai bogat sufletește și pe toate le făcea punându-și nădejdea în Domnul. A înțeles că nădejdea și credința în Dumnezeu fuseseră cele mai mari comori din viața lui și că, asemenea celor fără de minte, se lăsase amăgit de strălucirea aurului. Pentru aceea, căzând în genunchi, s-a rugat Domnului să-i ierte rătăcirea și să-i dăruiască iarăși virtuțile de altădată. Și devenind din nou un om înțelept, și-a redobândit starea cea dintâi.

Așadar, la întrebarea „de ce nu ne dă Dumnezeu mereu la fel de mult ca în evanghelia de astăzi”, răspunsul este: pentru că nu ne e de folos! Pentru că tânărul bogat, care-și iubea bogăția mai mult decât „viața cea veșnică”, I-a întors spatele Domnului atunci când Acesta i-a cerut să-L urmeze (Mt. 19, 21-22); pentru că pe bogatul nemilostiv l-a orbit într-atât de mult bogăția, încât nu mai avea ochi și pentru săracul Lazăr de la poarta sa (Lc. 16, 19-21); iar bogatul căruia i-a rodit din belșug țarina a fost pedepsit cu moarte subită pentru lăcomia lui (Lc. 12, 20). Toate acestea, în timp ce pe săraci Dumnezeu i-a fericit – „Fericiți sunteți voi, cei săraci, că a voastră este Împărăția cerurilor” (Lc. 6, 20), căci – mai precizează Domnul, pentru a sublinia pericolul bogățiilor – „unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Lc. 12, 34).

†SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor