„DEMONIZAȚII” DE AZI

DUMINICA A XXIII-A DUPĂ RUSALII

(Demonizatul din Gherghese – Luca 8, 26-39)

CUVÂNTUL IERARHULUI

La o primă lectură, evanghelia de astăzi ar putea părea inactuală și, ca atare, inutilă. Păi ce, mai sunt azi demonizați?! – s-ar putea întreba unii.

Chiar, oare nu mai sunt demonizați astăzi?!…

Ce sunt, atunci, patimile de tot felul care ne paralizează voința, posedându-ne într-atât de mult, încât ajungem să spunem: Nu pot să scap de slăbiciunea aceasta, sau de cealaltă? Am încercat, dar nu pot să mă las de: alcool, tutun, jocuri de noroc, droguri, desfrânare etc. Ce sunt slăbiciunile acestea pe care Biserica le cataloghează drept păcate capitale – necredința, deznădejdea, ura, hoția, lăcomia, mândria, lenevia, mânia ș.a.m.d. –, dacă nu tot niște demoni care pun stăpânire pe noi și ne înrobesc până la dezumanizare? Ce dacă nu ne provoacă spasme și convulsii fizice, ca demonizatului din evanghelie! Ne provoacă, însă, „ne-simțire” și „ne-putința” de a mai fi oameni integri și creștini buni. Căci, dacă demonizarea clasică era clară pentru toată lumea și impunea o exorcizare general acceptată în trecut, astăzi demonizații iau chipul normalității, al obișnuinței și al „comunității”; ceea ce este cu atât mai grav! În cele din urmă, demonizatul din Gherghese s-a tămăduit, pentru că demonizarea lui era una recunoscută și asumată, pe când cea de azi?…

Mai mult, există și o formă de demonizare „pasivă”, potrivit istorioarei următoare:

„Un ateu aflat pe patul de moarte, voind să dea o ultimă lovitură religiei pe care o ura de moarte, și-a lăsat toată averea sa moștenire… diavolului!… Și-a scris testamentul în secret și, sigilându-l, l-a predat autorităților cu martori, declarând că acesta reprezintă voința lui cea mai de pe urmă și stăruie, cu limbă de moarte, să-i fie respectată întocmai.

Când i–au deschis testamentul, judecătorii au rămas descumpăniți! Cum să pui în aplicare un astfel de act?! Așa că, au decis: „Pentru că testatorul nu are urmași, iar diavolul nu este persoană fizică, văzută, căruia să-i putem încredința moșia, decidem ca aceasta să rămână părăsită, astfel încât diavolul să poată dispune de ea după cum va dori!”

Ce s-a întâmplat după aceea este ușor de imaginat! În câțiva ani, moșia a ajuns o pustietate înfricoșătoare și un loc bântuit. Pământul s-a umplut de spini și bălării, iar casele s-au făcut adăpost bufnițelor și cucuvelelor. Lumea se ferea de toate acestea ca de… „moșia diavolului”!

Morala: Decizia testatorului ateu poate constitui o pildă și pentru noi. Întocmai ca averea aceluia, lăsată de izbeliște, așa se întâmplă și cu cei care își lasă zestrea lor sufletească la voia întâmplării. După cum devine casa părăsită lăcaș pentru bufnițe și cucuvele, tot așa se preface în lăcaș al tuturor răutăților și casa inimii omului care se lasă în voia lumii. O astfel de inimă sfârșește în „proprietatea” diavolului, iar omul ajunge „demonizat”. Nu e nevoie să se predea cineva diavolului cu acte notariale; este suficient să-și lase inima și averea sa sufletească la voia întâmplării, și astfel vor ajunge, cu toate, proprietatea celui rău.

Vai, ce de „case” și „moșii” are diavolul în lumea aceasta… și ce de oameni sunt posedați de el!…

†SEBASTIAN

Episcopul Slatinei și Romanaților