„DEMONIZAŢII” DE AZI

Duminica a XXIII-a după Rusalii

(Demonizatul din Gherghese – Luca 8, 26-39)

CUVÂNTUL IERARHULUI

La o primă lectură, evanghelia de astăzi ar putea părea inactuală și, ca atare, inutilă. „Păi ce, mai sunt azi demonizați?!” – se întrebă unii, cu nedisimulată uimire. Chiar, oare nu mai sunt demonizați astăzi?!…

Ce sunt, atunci, patimile de tot felul, care ne paralizează voința, posedându-ne într-atât de mult, încât ajungem să spunem: „Nu pot să scap de slăbiciunea aceasta, sau de cealaltă! Am încercat, dar nu pot să mă las de: alcool, tutun, jocuri de noroc, droguri, desfrânare etc”. Ce sunt slăbiciunile acestea pe care Biserica le cataloghează drept păcate capitale – necredința, deznădejdea, ura, hoția, lăcomia, mândria, lenevia, mânia ș.a.m.d. –, dacă nu tot niște demoni care pun stăpânire pe noi și ne înrobesc până la dezumanizare? Ce dacă nu ne provoacă spasme și convulsii fizice, ca demonizatului din evanghelie! Ne provoacă, însă, „ne-simțire” și „ne-putință” de a mai fi oameni integri și creștini buni. Căci, dacă demonizarea clasică era clară pentru toată lumea și impunea o exorcizare general acceptată, acești demoni care ne posedă pe noi sunt parșivi, luând chipul normalității, al obișnuinței și al „comun-ității”; ceea ce este cu atât mai grav! În cele din urmă, demonizatul din Gherghese s-a tămăduit, pentru că demonizarea lui era recunoscută și asumată, pe când a noastră?…

Mai mult, există și o formă de demonizare „pasivă”, potrivit istorioarei următoare:

„Un ateu aflat pe patul de moarte, voind să dea o ultimă lovitură religiei, și-a lăsat toată averea sa moștenire… diavolului!… Și-a scris testamentul în secret și, sigilându-l, l-a predat autorităților cu martori, declarând că în el se cuprinde voința sa cea mai de pe urmă și stăruie, cu limbă de moarte, să-i fie respectată întocmai.

Când a fost deschis testamentul, după moartea sa, judecătorii au rămas descumpăniți! Cum să pui în aplicare un astfel de act?! S-au sfătuit, s-au frământat și, în cele din urmă, au decis așa: „Voința testatorului trebuie respectată, mai ales că nu are urmași. Dar, pentru că diavolul nu este persoană fizică și văzută, căruia să-i putem încredința moșia, decidem ca aceasta să rămână părăsită, astfel încât diavolul să poată dispune de ea după cum va dori!”

Ce s-a întâmplat după aceea este lesne de imaginat! În câțiva ani, moșia a ajuns o pustietate înfricoșătoare și un loc bântuit. Pământul s-a umplut de spini și bălării, iar casele s-au făcut adăpost bufnițelor și cucuvelelor. Lumea se ferea de ele ca de… „moșia diavolului”!

Morala: „Lovitura” testatorului ateu poate constitui o sinistră pildă și pentru noi. Întocmai ca averea aceasta lăsată de izbeliște, așa se întâmplă și cu cei care își lasă zestrea lor sufletească la voia întâmplării. După cum devine casa părăsită lăcaș pentru bufnițe și cucuvele, tot așa se preface în lăcaș al tuturor răutăților și casa inimii omului care se lasă în voia lumii. O astfel de inimă ajunge „proprietatea” diavolului, iar omul ajunge „demonizat”. Nu e nevoie să se predea cineva diavolului cu acte notariale; este suficient să-și lase inima și averea sa sufletească la voia întâmplării, și astfel vor ajunge în mod cert proprietatea celui rău.

Vai, ce de „case” și „moșii” are diavolul în lumea aceasta… și ce de oameni sunt posedați de el!…

 † SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor