Duminică 6 iunie, PS Părinte Sebastian a slujit Sfânta Liturghie la biserica Parohiei Tufeni-Deal, Protoieria Caracal.

În cuvântul de învăţătură, Preasfinţia Sa a trecut în revistă o serie de sfinţi români şi stră-români, canoziaţi de-a lungul celor două milenii, oprindu-se îndeosebi asupra celor canonizaţi în plin regim comunist (1950-1955): Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, Sf. Ier. Calinic de la Cernica, Sf. Ier. Ilie Iorest, Sf. Ier. Sava Brancovici, Cuv. Visarion şi Sofornie de la M-rea Cioara şi Sf. Mc. Oprea Miclăuş, dar şi asupra celor 19 sfinţi canonizaţi în 1992, ca Sf. Cuv. Daniil Sihastrul, Sf. Voievod Ştefan cel Mare, Sf. Constantin Brâncoveanu dimpreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu sfetnicul Ianache – care sunt şi ocrotitorii Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor. După 1992 canonizările au continuat, astfel încât, aproape în fiecare an au fost trecuţi în rândul sfinţilor unul sau mai mulţi înaintaşi de-ai noştrii: fie ierarhi, fie voievozi, clerici sau simpli credincioşi. Totodată, vrând să arate cum descoperă uneori Dumnezeu pe sfinţii Săi, Preasfinţia Sa a relatat şi minunea descoperirii unui sfânt de la M-rea Neamţu, la care a fost martor ocular: “Cine are iniţiativa canonizării unui sfânt? Nu este deloc simplu să răspunzi la o întrebare ca aceasta. Dacă v-aţi imaginat că Sfântul Sinod este singurul care poate face aceasta, v-aţi înşelat. De multe ori sfinţii sunt descoperiţi de Dumnezeu Însuşi, Care face minuni prin ei. Eu am trăit şi am văzut cu ochii mei o minune ca aceasta. Eram la Seminar, la M-rea Neamţu când, într-o seară de sâmbătă, mergând la Vecernie, am găsit aleea care leagă intrarea de biserica mare înălţată ca un dâmb. Unii spuneau că este o conductă spartă dedesubt, alţii ziceau că s-au făcut lucrări recente acolo şi a rămas aşa. Mare mi-a fost mirarea însă, când, după câteva zile, înălţându-se tot mai mult aleea aceea de beton, s-a săpat şi s-au găsit acolo nişte oseminte frumoase ca ceara. Nici până astăzi nu se ştie ale cui sunt osemintele acelea, pentru că nu s-a aflat scris niciun nume. Cert este că, pentru modul miraculos în care le-a descoperit Dumnezeu, părinţii de la mănăstire le-au luat şi le-au aşezat într-o raclă în biserică. Alteori, este adevărat, Sinodul are iniţiativa canonizării unor sfinţi, dar, de multe ori, este şi presiunea poporului, ca acum de exemplu, când foarte mulţi credincioşi solicită tot mai insistent canonizarea celor care au suferit chinuri sau chiar au fost omorâţi în temniţele comuniste pentru credinţă”.