DUȘMĂNIM, SAU NE IUBIM SEMENII?

DUMINICA A XIX-A DUPĂ RUSALII

(Iubirea vrăjmașilor – Lc. 6, 31-36)

CUVÂNTUL IERARHULUI

Aveți dușmani? Da? Și care este atitudinea voastră față de ei? Îi dușmăniți și voi la rându-vă? Îi desprețuiți? Sau, poate, îi „pedepsiți” ignorându-i? Unii, poate, doar disimulați, vrând să arătați că nu vă dușmăniți, ori căutați să vă comportați frumos, în speranța că dușmănia se va stinge de la sine… Iată o serie întreagă de atitudini pe care oamenii le au, în general, față de dușmanii lor!

Evanghelia de astăzi, însă, le respinge pe toate acestea și ne recomandă cu totul altceva: „iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi!”

O să spuneți, poate, că este imposibil să-i iubim pe vrăjmașii noștri, că Biserica iar umblă cu idealuri… Cine își poate iubi dușmanii?!…

Păi… Mântuitorul Hristos a făcut-o, atunci când S-a rugat pentru cei care L-au răstignit – „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Lc. 23, 34) –, după care Și-a dat viața, ca semn al iubirii Sale desăvârșite, inclusiv pentru cei ce L-au omorât: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (In 15, 13).

O să ziceți: Bine, dar El era Dumnezeu!…

Da?… Dar Sfântul Arhidiacon Ștefan, care a murit rugându-se pentru ucigașii săi – „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. 7, 60) –, ce era? Dar atâtea zeci de mii de mucenici care au mers la moarte cântând laude lui Dumnezeu și fără cea mai mică urmă de resentiment față de cei care îi persecutau?…

Dragii mei,

Domnul Hristos ne învață că cel mai bun răspuns la rău este binele! Orice altă atitudine nu face decât să înmulțească răul; doar binele poate pune capăt răului. Nici dreptatea crudă a Vechiului Testament („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” – Ieșire 21, 24), nici răzbunarea sălbatică specifică lumii păgâne, nici orgoliul exagerat al cavalerilor Evului Mediu și nici hiper-obsesia „drepturilor omului” de astăzi nu au făcut și nu vor face lumea mai bună; doar iubirea milostivă îl poate câștiga pe semenul nostru. Iată ce anume l-a convertit la creștinism pe Sfântul Pahomie cel Mare:

Păgân de neam, convertirea acestuia s-a datorat unei întâmplări petrecute pe vremea când era oștean în armata romană.

Într-o zi foarte toridă de vară, regimentul său a poposit într-un sat oarecare. Oprindu-se împreună cu tovarășii săi să se odihnească, fiind foarte osteniți și însetați, au venit la dânșii mai mulți localnici cu apă rece, cu hrană și cu fructe, îmbiindu-i să guste. Ba mai mult, îi invitau și în casele lor, pentru odihnă. Acest lucru i se păru uluitor lui Pahomie, căci, în general, armata romană nu era bine văzută de către populațiile cucerite. De aceea, extrem de impresionat de această bunăvoință, și-a întrebat superiorii:

− Ce fel de oameni sunt aceștia care își ospătează dușmanii?

− Sunt creștini! i s-a răspuns. Cred într-un Dumnezeu nou, Iisus Hristos, pe Care L-au răstignit evreii și Care le-a poruncit să-și iubească până și dușmanii. Acela i-a încredințat că, dacă Îl vor asculta și Îi vor împlini această poruncă, vor avea viață veșnică.

− Cu adevărat, minunat trebuie să fie Dumnezeul creștinilor, căci nu există iubire mai mare decât aceasta! își zise Pahomie.

De atunci a început el să îi admire pe creștini și, în scurt timp, luând învățătură de la preoții lor, a primit și botezul. Apoi alegând calea pustiului, a locuit acolo până la sfârșitul vieții sale, bine plăcând Domnului, iar pentru petrecerea sa sfântă s-a învrednicit de mare cinste, căci Dumnezeu i-a încredințat printr-un înger regulile de viețuire ale cinului monahal.

†SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor