MIRONOSIȚE, NU REVENDICĂRI DE… FIȚE!

DUMINICA MIRONOSIȚELOR

(Mc. 15, 43-47; 16, 1-8)

CUVÂNTUL IERARHULUI

Duminica aceasta este închinată celor mai discrete și mai fidele prezențe din anturajul Domnului Hristos – Sfintelor Femei Mironosițe. Un fel de 8 martie creștin, dedicat nu doar ucenițelor din evanghelie, dar și tuturor credincioaselor Bisericii noastre, care și-au împlinit și își împlinesc cu aceeași discreție, peste veacuri, misiunea sfântă de urmașe vrednice ale Domnului.

Cine sunt cele trei femei mironosițe din evanghelia de azi? Sunt Maria Magdalena, din care Hristos Domnul scosese șapte demoni (cf. Mc. 16, 9); Maria, mama fraților Iacob și Iosif (sau Iosie), numită și Maria lui Cleopa; și Salomeea, soția lui Zevedei, mama apostolilor Iacob și Ioan. Acestea au venit în dimineața Învierii la mormânt, dorind să desăvârșească ritualul ungerii trupului Domnului cu miresme, pentru că timpul prea scurt de vineri, după răstignire, nu mai îngăduise acest lucru. Așa se face că ele sunt primele persoane care au primit de la înger vestea cea mare a Învierii și cărora, pe când se întorceau de la mormânt, li S-a arătat Domnul și le-a trimis să le vestească această neasemuită minune ucenicilor, învestindu-le astfel într-un fel de „apostoli al apostolilor” (cf. Mt. 28, 9-10).

De ce am spus că femeile mironosițe se remarcă îndeosebi prin discreția și fidelitatea lor? Pentru că ele urmau permanent ca niște umbre abia vizibile grupul de ucenici ai Domnului, slujind acestora la nevoile zilnice și aflându-se cel mai aproape de Hristos în ultimele momente din viața Sa pământească.

Aceste considerente, însă, au generat pretenții suplimentare din partea unora, în ultima vreme. Aceștia, socotind că este discriminată strana stângă a Bisericii, au creat un curent feminist care revendică strană egală sau chiar altar pentru urmașele Evei! Chiar așa, de ce nu „amestecăm stranele”, hirotonind și femei în Biserica noastră?…

Fără a ignora deloc contextul tradițional-istoric și mentalitatea vremii, absolut nefavorabile accederii femeii la preoție, este evident că Domnul nu a încurajat în niciun fel o asemenea practică. Ar fi adoptat-o, dacă ar fi considerat-o necesară, învestind ca apostol, preot sau episcop pe cea mai sfântă ființă de pe pământ – pe Maica Sa: pe Preasfânta, Preacurata, Preanevinovata și Pururea Fecioara Maria – sau, iată, pe femeile mironosițe de astăzi, că tot Îi urmaseră ele permanent. Dar, nu! Consecvent scopului creației, Hristos a fidelizat firile celor două tipuri de făpturi umane naturii lor diferite, conservând femeii darul maternității, iar bărbatului pe cel al paternității ecleziastice. De vreme ce nici crearea lor nu a fost identică – Adam prin plămadă din lut și suflare dumnezeiască, iar Eva prin desprindere din coasta bărbatului ei (Fac. 2, 7 și 21-23) –, nici vocația lor nu putea fi similară. De altfel, însăși structura fiziologică a femeii face discutabil accesul acesteia la altar.

În altă ordine de idei, hirotonia ca revendicare de drept – chiar și în cazul bărbaților, darămite la femei – nu este decât o pretenție pe cât de insolentă, pe atât de inconștientă. Preoția nu poate fi pretinsă, pentru că nu este un drept, ci o chemare sfântă (cf. Evr. 5, 4). Nu este un privilegiu, ci o slujire specială și o responsabilitate pe măsură. Astfel, ea trebuie să survină alegerii de către Dumnezeu, ca în cazul lui Aaron (Ieșire cap. 4), pe care l-a și adeverit vas ales în chip minunat, în timp ce răzvrătirea lui Core și a celor dimpreună cu el a fost pedepsită năprasnic (Numerii cap. 16-17). Preoția nu este o problemă de democrație, ci de TEOCRAȚIE; nu poate fi revendicată în cadrul drepturilor omului, pentru că e o temă de DREPT DIVIN, și nu poate face obiectul feminismului exagerat. Deci, este și o chestiune de elementar bun simț, căci preoția necesită vocație, nu perorație; ea responsabilizează, nu discriminează!

De aceea, discreția, sfințenia și modul de receptare a femeilor mironosițe de către Biserică, în istorie, nu numai că nu ar trebui să constituie subiecte de dispută ideologică, ci s-ar cuveni să ne inspire la credință și slujire corespunzătoare, în duh evanghelic și patristic. Să ne cultive, adică, mai degrabă teama sfântă de sacru și conștiința propriei nevrednicii, decât tupeul uzurpării de prerogative divine. Altfel spus, să incite la comportament autentic de mironosițe, nu la revendicări de… fițe!

†SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei și Romanaților