NU MOARTEA ESTE SFÂRȘITUL VIEȚII, CI VIAȚA ESTE SFÂRȘITUL MORȚII
NU MOARTEA ESTE SFÂRȘITUL VIEȚII, CI VIAȚA ESTE SFÂRȘITUL MORȚII
DUMINICA A XX-A DUPĂ RUSALII
(Învierea fiului văduvei din Nain – Luca 7, 11-16)

CUVÂNTUL IERARHULUI

Dacă ați crezut până astăzi că moartea este sfârșitul vieții, v-ați înșelat! Mărturie ne stă scularea din morți a fiului văduvei din Nain ca dintr-un somn, de către Hristos Domnul: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). Altădată, venind la căpătâiul fiicei lui Iair, Mântuitorul a afirmat, riscând ridicolul: „Copila n-a murit, ci doarme! (Luca 8, 52). Despre Lazăr cel mort de patru zile, a zis: „Lazăr, prietenul nostru a adormit. Mă duc să-l trezesc!” (Ioan 11, 11), iar în ceea ce privește Propria Persoană, Hristos a înviat pur și simplu, „ieșind ca un mire din cămară… și lăsând cele de îngropare ale Sale” în mormânt, potrivit cântărilor din Canonul Învierii. Iată de ce spunem noi despre morți, în limbaj bisericesc, că au… „adormit” și că se… „odihnesc”!
Așadar, moartea nu este ceea ce cred „cei care nu au nădejde” (1 Tes. 4, 13) – dispariție definitivă, neant, neființă, ori sfârșitul sfârșitului –, căci ce a fost moartea pentru fiul văduvei din Nain sau pentru fiica lui Iair? Ce a fost moartea pentru dreptul Lazăr? Dar pentru Hristos, Care „a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”?
Dragii mei,
Dacă încă mai credeți că moartea este mai tare decât Domnul Vieții, vă înșelați, căci Hristos S-a arătat stăpân și al morții, înviind din mormânt și pe alții, dar înviindu-Se și pe Sine; biruind moartea și făcându-Se, astfel, chezășia nemuririi și a fericirii noastre veșnice! Astfel, nu moartea este sfârșitul vieții, ci Viața este sfârșitul morții. Viața în Hristos și cu Hristos! Nu a zis El: „Eu sunt calea, adevărul și Viața” (In 14, 6)?
De ce, atunci, a mai îngăduit Dumnezeu moartea?
La această întrebare ne răspunde Cartea Facerii, în capitolul al treilea: Din cauza păcatului protopărinților noștri!
Păi și, dacă n-ar fi păcătuit ei, noi am fi rămas, până astăzi, nemuritori cu trupul?
Da, dacă nu am fi căzut și noi în același păcat al neascultării, căci în grădina Edenului nu aveam interdicție să mâncăm din „Pomul Vieții”, ci numai din „Pomul cunoștinței binelui și răului”. Abia după cădere, văzând Domnul înclinația omului spre păcat, în detrimentul comuniunii cu El, i-a oprit acestuia accesul la Pomul Vieții (Fac. 3, 21-24), pentru ca nu cumva să se înveșnicească în starea aceasta de păcat, pe pământ. Vedem cu toții cât rău există și așa, în lume, în condițiile în care viața noastră este relativ scurtă. Vă imaginați, deci, ce proporții ar fi căpătat răul, dacă am mai fi rămas și nemuritori? Ce „junglă” ar fi devenit lumea în perspectiva unei veșnicii păcătoase, aici pe pământ?
Astfel, creștinii au înțeles „rațiunea” morții și s-au și împăcat cu iminența ei, privind-o:
- Nu ca pe o mare catastrofă, ci ca pe o ispășire a păcatului strămoșesc și a păcatelor personale;
- Nu ca pe răul suprem, ci ca pe un sfârșit al răului;
- Nu ca neant sau neființă, ci ca pe o „trecere” la o altă viață; la viața cea veșnică;
- Nu ca pe un sfârșit al vieții, ci ca pe un sfârșit al morții, în înțelesul de moarte sufletească – „cu moartea pe moarte călcând” –, și ca pe o renaștere în starea paradisiacă, de unde a căzut omul pe când încă ar fi putut rămâne nemuritor.
PS: Se știe despre marele filosof Friedrich Nietzsche că, în necredința sa, a ajuns până acolo încât I-a proclamat „moartea” lui Dumnezeu. El este autorul cunoscutei teze „Dumnezeu a murit” (pentru totdeauna), îmbrățișată cu atâta entuziasm de către iluminiști.
Ei bine, o parabolă hazlie ne spune că, la înmormântarea acestuia, Dumnezeu s-ar fi arătat prietenilor și susținătorilor lui, spunându-le cu subînțeles: „Ce a zis Nietzsche, că am murit?!… Eu, însă, vă spun vouă că Nietzsche nu a… murit”!!!
†SEBASTIAN,
Episcopul Slatinei și Romanaților

