POCĂINȚA EXEMPLARĂ A FIULUI RISIPITOR

DUMINICA FIULUI RISIPITOR

(Lc. 15, 11-32)

CUVÂNTUL IERARHULUI

Se apropie postul mare, perioadă de pocăință prin definiție.

Un tânăr se răzvrătește împotriva părintelui său, îi cere partea de moștenire mai înainte de vreme și, plecând într-o țară departe, cheltuie totul în desfrânare. Acolo constată, cu durere, că păcatul nu „satură” ci, dimpotrivă, provoacă și mai mare „foamete” și „lipsuri”; că viețuirea în lumea cea fără de Dumnezeu sfârșește, până la urmă, în degradare de sine și singurătate.

Ca urmare, într-o clipă de har, realizând cât de mult a decăzut, își „vine în sine”, adică în fire (pentru că păcatul este nefiresc), conștientizează răul făcut și se hotărăște să se întoarcă numaidecât la tatăl său. Dar nu oricum, ci plin de regret și de umilință: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi!”. Așa a înțeles el să meargă și să-și ceară iertare, cu smerenie, cu pocăință și gata să facă muncă de slugă, nu scuzându-se ori pretinzând înapoi demnitatea pierdută.

Văzând acestea tatăl său, care nu încetase să-l aștepte încă din ziua în care a plecat, l-a primit cu bucurie. Niciun reproș sau vreo umbră de dojană. I-a fost suficientă întoarcerea lui. A uitat, într-o clipă, de toată amărăciunea pe care i-o pricinuise și i-a dăruit din nou tot ceea ce pierduse: haina, încălțămintea și inelul dregătoriei. A junghiat vițelul cel îngrășat (simbolul Jertfei celei Nesângeroase) și a poruncit ospăț de veselie – semnul comuniunii depline.

Dragii mei,

Fiul cel risipitor constituie și pentru noi exemplu de pocăință, model de întoarcere și recuperare. Aflând secretul reabilitării, acesta s-a regăsit pe sine și a reușit să se schimbe. Cum? S-a smerit, s-a ridicat din întunericul păcatelor, s-a întors acasă, și-a recunoscut greșeala și a cerut nu ceea ce pierduse, ci starea de argat. Pentru aceasta tatăl l-a și primit cu bucurie, căci „acest fiu al său mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”. Tot așa și Tatăl nostru cel ceresc va primi pocăința noastră, dacă vom da dovadă de venire în fire, de conștientizare profundă a păcatelor noastre, de smerenie și de întoarcere cu pocăință sinceră „acasă”!

Luați aminte și la pilda aceasta:

„Un om care săvârșise multe păcate în viața sa, conștientizând pedepsele iminente ale iadului, se hotărăște să se schimbe. Își vinde averea, împarte totul săracilor și merge la preot să se spovedească. Spovedindu-l, preotul hotărăște să-i dea un canon de pocăință foarte greu, timp de nouă ani de zile, însă omul nostru, auzind aceasta, începe să plângă cu amar și să „protesteze”:

−Nu părinte, nouă ani înseamnă prea puțin pentru câte am făcut eu!…

Văzând pocăința lui, preotul îi spune:

−Cred că am greșit… Trei ani de pocăință îți sunt de-ajuns!

Atunci omul începe să plângă în hohote și să-l roage pe preot să-l ierte și să-i dea cel mai aspru canon și vreme de mai mulți ani, nu doar trei, la care preotul rectifică:

−Bine, atunci îți dau numai trei zile de pocăință!

Penitentul cade în genunchi. Lacrimile îi curg șiroaie și strigă:

−Vai, părinte, știam eu că nici Dumnezeu, nici dumneata nu mă mai puteți ierta… Nu înțelegeți că nici 100 de ani nu mi-ar ajunge să mă pocăiesc?!…

Atunci preotul avu o viziune: se făcea că un înger ținea deasupra omului o carte, în care îi erau scrise toate păcatele și pe care lacrimile de pocăință le șterseseră. Deci cunoscând el prea bine mila Domnului, îi dădu omului pe loc iertare și Sfânta Împărtășanie!”

P.S. Asta vasăzică pocăința smerită și fierbinte! Să ne pocăim și noi cu o astfel de pocăință plină de regret și de smerenie, și Dumnezeu ne va dărui pe dată iertarea greșelilor și, mai ales, mântuirea sufletelor noastre!

†SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor